Ipocrizia așa-ziselor „cercetări științifice“

Ramona ARDELEAN
Publicat în Dilema Veche nr. 783 din 21-27 februarie 2019
Ipocrizia așa ziselor „cercetări științifice“ jpeg

Tot mai multe „echipe“ de cercetători, adesea sub cupola unor universități de prestigiu, fac tot felul de cercetări, unele mai nerealiste ca altele, scoțînd realitatea din context și punînd-o între paranteze. Stupiditatea lor constă într-un lucru simplu: arătarea cu degetul doar a efectelor și ignorarea cauzelor. Se mai pot atunci împăuna ele cu titlul bombastic de „cercetări“, cîtă vreme nu depășesc simțul comun al observației decît cantitativ ori cîtă vreme folosesc strategia miopiei de tip jurnalistico-sofistic, scoțînd realitatea din context și denaturînd-o?

Scurmînd terenul realității cu instrumentul miop al pliscului, păunii „cercetării“ din zilele noastre găsesc cîte un ciob din oglinda spartă a realității și, în loc să se întrebe de unde provine sau care i este cauza, încercînd să refacă puzzle-ul realității, ei, țanțoși, îl extrag din context și, umflîndu-se în pene, trîmbițează numaidecît rezultatul „cercetării“ lor, ridicîndu-l la rang de realitate.

Operînd, deci, prin extragerea simplificatoare a unui segment/fragment de realitate, aceste „cercetări“ ajung la contradicții flagrante cu alte segmente de realitate, deoarece ignoră integralitatea contextului. În asta rezidă în fond ipocrizia lor, în ridicarea parțialității, mama partizanatului și a „interesului“, la rang de adevăr științific, concomitent cu mascarea țesăturii întregului context și fond al problemei.

O astfel de cercetare, realizată de un grup de la Harvard Medical School, atrage atenția asupra fenomenului îngrijorător al instituționalizării premature a copiilor în grădinițe și școli, avertizîndu-i pe părinți despre efectele negative ale înrolării timpurii în sistemul educațional. Petrecerea unui timp îndelungat și de la vîrste precoce de către copii, nu în mediul natural al familiei, ci în mediul artificial al instituțiilor educaționale, care vizează „așteptări“ exagerate în raport cu vîrsta, ar avea ca efect creșterea hiperactivității sau ADHD-ului copiilor, caracterizat prin acel deficit de atenție, concentrare și relaționare, datorat impulsivității și agitației crescute.

Acum, dacă efectul e întotdeauna „victima“ unei cauze, adică a ceva ce îl determină, atunci e interesant de observat că din seria acestor cauze sau determinante ale hiperactivității copiilor lipsesc cauzele mai profunde, mai generale și, deci, mai grave ale întregii „dinamici“ sociale, ale cărei roți aleargă, grație evoluției tehnologice și virtuale, cu o viteză din ce în ce mai mare, imprimînd societății în ansamblu o hiperkinestezie, o hiperactivitate și o hiperproductivitate. Prin urmare, întreaga societate, în care cresc și noile noastre vlăstare, e atinsă, la scară globală, de sindromul ADHD, adică de sindromul fugii, agitației, perturbării și distragerii necontenite a atenției, copiii nefiind decît „victimele“ sau „efectele“ cele mai vizibile ale acestei „viteze“ sociale. De aceea, cei care vor să facă cercetări cît mai conforme cu realitatea ar trebui să știe că lucrurile evoluează și că „viteza“, ca factor de mediu, se înscrie cu timpul în gena sau ADN-ul copiilor, modificîndu-le semnificativ.

Trecînd însă cu aceeași „viteză“ și grabă peste cauzele profunde și reale, cercetările ipocrite descind cu undița în alte ape, pescuind de-acolo false cauze și falși „țapi ispășitori“. Afirmînd sforăitoarea evidență că e mai bine pentru copii să petreacă mai mult timp în „papucii“ familiei decît în „papucii“ instituției, să vedem acum în ce constă principala eroare comisă de acest tip de cercetare. Această eroare nu constă în altceva decît în faptul că operează cu termeni vechi într-o realitate nouă, un asemenea termen vechi, plasat într-o realitate nouă, fiind familia.

Se mai poate vorbi azi autentic și cu sens despre familie? Mai este familia o noțiune ce și-a păstrat conținutul sau a rămas doar o noțiune de formă? Căci după toate schimbările ideologice sociale, politice, educaționale și tehnologice, care au contribuit din plin la destabilizarea, dezrădăcinarea și eradicarea familiei, după ce familia tradițională a fost cucerită de vastul imperiu al familiei globalizatoare, de „familia“ instituțiilor statului, care a preluat frîiele creșterii și educării copiilor, devenind o vastă substituție parentală, după ce familia a fost atomizată în numele drepturilor egoiste la libertate, fericire și dezvoltare personale, de „căsătorie“ între persoanele de același gen sau, de ce nu, de schimbare a identității de gen, după ce timpul familiei a fost drastic confiscat, astfel încît toți, de la mic la mare, să fie „prinși“, capacitați și „conectați“ în rețea, și după ce o lume întreagă ne-a intrat, prin spațiul virtual, în casă, dinamitînd granițele spațiului fizic, intim, familial, despre ce „familie“ mai vorbim?

Despre o familie care s-a lărgit și s-a dilatat atît de mult, încît a sfîrșit prin a ieși afară din ea însăși și din propria-i „casă“. Ea nu mai e decît o palidă și stingheră ruină, care nu mai adăpostește pe nimeni pentru simplul motiv că azi nu mai e nimeni „acasă“, ci toți sîntem afară, conectați permanent și pretutindeni cu exteriorul. Copiii noștri trăiesc, prin urmare, la fel, în aceleași familii invadate de exterior, înrolați de timpuriu în instituțiile educaționale și petrecînd un timp considerabil acolo, nu pentru că părinții de azi sînt mai iresponsabili, ci pur și simplu pentru că azi nu mai există familie decît în sensul slab, minimal și formal al cuvîntului. Ea nu mai e decît o „țesătură“ roasă și găurită de exterior, acaparată de marele „dinam“ al balaurului cu șapte capete social.

Dacă, pînă nu demult, „țesătura“ familiei copilului era formată nu doar din stratul protector al părinților, mult mai puțin angrenați în rețeaua muncii, ci și din stratul protector-activ al bunicilor/rudelor, ca și din stratul protector-activ al vecinilor sau micii comunități, copilul fiind înveșmîntat, ca un cocon, în țesătura mai multor straturi, pentru a primi căldura unui întreg mediu natural, azi, în absența acestor straturi naturale, copilul devine vulnerabil, motiv pentru care are nevoie, în compensare, de substitutul artificial al straturilor protectoare, oferite de instituțiile educaționale.

Căci atîta vreme cît a dispărut, rînd pe rînd, mediul natural al mamei, mediul natural al bunicilor/rudelor, mediul natural al vecinilor/comunității, pe care nu mai poți azi conta în creșterea și educarea, directă sau indirectă a copilului, deoarece toți sînt ocupați, toți au viețile, grijile, problemele, „spațiul“ și „timpul“ lor, atîta vreme cît a dispărut mediul natural al jocului, substituit cu un mediu special și artificial amenajat, adică atîta vreme cît a dispărut întregul mediu natural al familiei, acesta fiind deplasat și mutat în exterior, despre ce alegere, opțiune sau alternativă în privința creșterii copiilor mai poate fi vorba?

Despre una falsă, nerealistă și, evident, ipocrită. Astfel încît, a arăta cu degetul spre muribunda familie, făcînd din ea „țapul ispășitor“ al hiperactivității copiilor și criticînd-o că-i lasă pe aceștia să petreacă prea mult timp în „papucii“ instituțiilor educaționale, ignorînd că familia, la rîndul ei, petrece prea mult timp în afară, în „papucii“ altor instituții, înseamnă a ignora absorbirea, acapararea și transformarea mediului intim și natural al familiei într-un mediu exterior și artificial, întreg acest mediu exterior și artificial fiind cauza profundă și reală a hiperactivității copiilor în special, precum și a noastră, a societății, în general.

Dat fiind că nimeni nu e hiperactiv într-un mediu propriu și natural, ci doar într-un mediu nespecific și artificial, hiperactivitatea devine atunci simptomul cel mai clar al unei dis-locuiri din mediul natural și „locuiri“ într-un mediu străin, exterior și artificial. De aceea, a presupune că toți „curenții“ celorlalte „ape“ s-ar mișca firesc, normal și doar cîțiva peștișori s-ar agita într-înșii brownian înseamnă a te face că nu vezi adevărații „curenți“ generali și a da vina doar pe falșii „curenți“ locali. Or, a nu te ridica cu cercetarea la nivelul generalului, ci a te menține, voit, fals și ipocrit, doar la nivelul localului, înseamnă a te discredita ca „cercetare“ și a deveni doar un mijloc facil de dezinformare și denaturare a adevărului.

Și pentru că aceste tipuri de cercetare apar întotdeauna cînd e prea tîrziu și nu se mai poate face nimic, deoarece lucrurile au escaladat deja pe un alt făgaș, de unde și inutilitatea lor, putem întrezări în această inutilă tardivitate sentimentul de vinovăție pe care societatea/statul, prin portavocea acestor cercetători, îl încearcă, proiectîndu-l însă nu asupra sa, ci asupra familiei, ca „țap ispășitor“, neputînd să-l recunoască în propria structură, care prin forța maximă de aservire îi privează pe copii de propria familie. Din acest sentiment de vinovăție proliferează apoi, prin compensare, toată excesiva atenție și protecție acordate azi copiilor, aceștia devenind centrul atenției publice, oferindu-li-se toate „drepturile“, făcîndu-li-se toate poftele, scriindu-se despre ei mii de cărți, studii sau tratate și născocindu-se, în loc de povești, sumedenie de tehnici, metode, pedagogii, psihologii și terapii.

Tot acest „vinovat“ discurs și „vinovată“ învîrtire în jurul cozii derivă din sentimentul de vinovăție privind efectele negative ale dislocuirii copilului din mediul natural al familiei, doar că, după înfăptuirea acestei dislocuiri sau „crime“, sentimentul de vinovăție al societății vine să contraatace, acuzînd ceea ce de fapt ea însăși a creat, dar neputînd recunoaște asta, încearcă să „rezolve“ problema deplasînd-o spre „cauza pierdută“ a familiei.

Prin urmare, strategia politică de „rezolvare“ a problemelor se bazează mereu pe încercarea de salvare a autorității societății/statului și de subminare a autorității individuale a familiei. Astfel, după ce autoritatea părinților/familiei a fost subminată de vasta autoritate a substituției parentale, alcătuită dintr-o armată de teoreticieni, practicieni sau „specialiști“ în probleme de parentaj, și după ce instituțiile educaționale au implementat „cu succes“ noile politici educaționale, concomitent cu politica de aservire masivă a familiei în rețeaua muncii, vine acum Autoritatea societății/statului care, înclinînd nemulțumită din cap, arată cu degetul spre muribunda familie, spunîndu-i că pe baza „cercetărilor“ nu reiese că-și face treaba sau „temele“ cum trebuie.

Și uite-așa, Doctorul Societate/Stat, după ce, desigur, a „cercetat“, se-așază la masa de lucru și-i prescrie dragei și muribundei noastre familii o „rețetă“ cu sfaturi transcendente de urmat, după sau dincolo de moarte. 

Ramona Ardelean este doctor în filozofie, lector universitar asociat al Universității Tehnice de Construcții din București. A publicat volumul Scandalul nedreptății. Eseuri de metafizică morală, Editura Fundației Academice Axis, Iași, 2016.

caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Se știe, politicianul român vorbește colorat, dar cîteodată (pesemne ca să fie sobru) își restrînge paleta de culori. De curînd, într-o discuție la televizor, l-am auzit pe unul afirmînd despre un altul că „a spus negru pe alb“.
image png
Ce ne amintim și ce am uitat
Întoarcerea spre trecut, în încercarea de a-i recupera reperele, ar trebui să fie însoțită, așa cum au încercat s-o facă și organizatorii expoziției dedicate Monicăi Lovinescu, de sentimentul „aducerii aminte, înainte de a uita”.

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.