Anul 2015 a consemnat, pe lîngă multe alte date notorii, şi dispariţia din viaţă, la 13 aprilie, a lui Günter Grass, la venerabila vîrstă de 87 de ani. Personalitate complexă, cunoscut ca scriitor de renume internaţional – laureat fiind şi al Premiului Nobel în 1999 –, ca sculptor şi grafician, dar şi ca un om angajat politic cu patimă de partea unei stîngi democratice, fără să se fi lăsat instrumentalizat de aparatul partidului social-democrat. 
 
Germania postbelică, în care şi-a găsit locul refugiatul din Dantzig, a fost îndelung polarizată, între o dreaptă creştin-democrată, mulţi ani amnezică faţă de crimele naziste comise, şi o stîngă divizată între social-democraţi şi comunişti radicalizaţi, în parte de obedienţă moscovită prin medierea celeilalte Germanii aşa-zis democratice. În acest decor, Grass s-a afirmat cu consecvenţă, în tot decursul existenţei sale, ca un Querdenker, „gînditor de-a curmezişul“. A fost un critic necruţător al trecutului nazist, dar şi al prezentului din cele două Germanii, pînă a fi devenit incomod pentru ambele linii oficiale; confrontativ în raport cu dreapta conservatoare, era etichetat ca Nestbeschmutzer („spurcă-cuib“). Pentru intelectualitatea germană, majoritar de stînga, Grass întruchipa conştiinţa curată a timpului. Foarte tîrziu, dacă nu prea tîrziu, în 2006, Grass a mărturisit cu smerenie înrolarea sa voluntară în Waffen SS, în ultimele luni ale războiului. Ca „fiu“ al socialismului real existent şi doar de curînd imigrat în Germania federală, găseam pe atunci că exagera în critica stărilor unei ţări care mă primise cu generozitate şi că privea cu indulgenţă cele ce se petreaceau dincolo de Zidul Berlinului. O asemenea echidistanţă critică faţă de Zustände hüben und drüben („starea de aici şi de dincolo“), cum îi plăcea să se exprime, nu mă predispunea neapărat să admir în el pe autorul romanului de răsunet mondial Die Blechtrommel (Toba de tinichea), publicat în 1959 şi tradus abia de curînd la noi de către Nora Iuga, decana literelor germanice. Îmi dădeau oricum de gîndit neprecupeţitele laude ale calităţilor literare ale acestui roman venite din partea noilor mei colegi, care-l comparau cu Rabelais, prevenindu-mă însă şi asupra dificultăţilor limbii şi stilului său. Or, germana mea, oricum modestă, era, la cinci ani de la data emigraţiei şi după mai mult de doi ani de existenţă în Olanda, încă mai nesigură ca înainte. Reîncepusem la universitatea din Münster, de mai puţin de trei ani, o carieră întreruptă în ţară, acum însă reluată într-un mediu în care nu puteam fi altceva decît Fremdkörper (corp străin) şi încercam cu anevoie să regăsesc valorile ferme ale unei respublica litterarum în care credeam, în ciuda puzderiei de neînţelegeri, prejudecăţi şi impedimente de care mă loveam la tot pasul în existenţa de toate zilele. 
 
Mă găseam, aşadar, într-o astfel de criză multiplă în acea zi de octombrie a anului 1980 în care am dat de afişul ce anunţa lectura publică a lui Günter Grass în aula unui liceu din Münster. La data şi ora anunţată a luat loc, pe micul podium al sălii, un bărbat voinic, de statură mijlocie, a cărui înfăţişare, după propria-i apreciere, balcanică (ten închis, păr şi ochi negri, neascunşi de ochelari, musteaţă virilă), vădea în gesturi şi dicţiune asprime şi sobrietate nordică. Potrivit ritualului consacrat al unei Autorenlesung, Grass a citit mai întîi cîteva pasaje din recent apăruta sa povestire „Das Treffen in Telgte“ („Întîlnirea din Telgte“), în care imagina reuniunea mai multor poeţi reprezentativi pentru generaţia Războiului de 30 de ani, într-un orăşel adiacent Münster-ului. Printre cei figuraţi sînt de menţionat vîrstnicii Simon Dach, un prolific poet de lirică lumească, Paul Gerhardt, teolog şi însemnat autor de poezie religioasă luterană, Heinrich Schütz, compozitor baroc precursor al lui J.S. Bach, mai tinerii Grimmelshausen, aventurierul autor al romanului picaresc Simplicissimus, o oglindă a zbuciumatelor vremuri, poetul liric Angelus Silesius şi alţii, provenind cam din toate părţile Germaniei, unii venind din Königsberg (azi Kaliningrad) sau Breslau (azi Wroclaw). Nu putea lipsi, într-un asemenea context, o referinţă brechtiană, în speţă figura lui Mutter Courage în rolul unei hangiţe, găzduitoare magnanimă a liotei de poeţi înflămînziţi. Întîlnirea, ambientată în concomitenţa tratativelor Păcii westfalice purtate în Osnabrück şi Münster în anul 1648, imaginează, pe fondul teribilei crize prin care trecea Germania, o dezbatere pe teme estetice şi politice, intenţionînd analogii cu situaţia Germaniei postbelice, la finele decadei 40, cînd tocmai îşi făcuse debutul literar Günter Grass, în cadrul Grupului 47, un cerc inovator de literaţi. Cele cîteva pasaje selectate pentru lectură redau o dezbatere aprinsă, cu clare rezonanţe actualizante, pe tema inovaţiei artistice. Din discuţia cu publicul care a urmat lecturii am reţinut intervenţia vehementă a unei profesoare, zgomotos aprobată de cîţiva ciraci, care reproşa autorului, pe lîngă tematica deloc pe placul dînsei, întortocherea construcţiilor şi a stilului său epic, după părerea dînsei confuz, greu de înţeles, chiar şocant pentru cititori… Obişnuit probabil cu atare contestări, Grass s-a apărat cu aplomb sarcastic, făcînd o sugestivă referinţă la „cartea cărţilor“ germane, cam aşa: în universitatea germană de azi, descendenţa lui Faust e pe cale de dispariţie, în timp ce urmaşii lui Wagner (mediocrul asistent al celui dintîi) proliferează fără contenire. În privinţa hulitului său stil, replica tot atît de percutant: în contorsiunile frazelor sale, das Semikolon („punct şi virgulă“) ar fi marca libertăţii sale de creaţie, liberarea de corsetul unei limbi de lemn. Din nou, deci, un Faust în confruntare cu famulus Wagner. În scurta conversaţie avută apoi cu dînsul, cînd, prezentîndu-mă ca nou venit în Germania, îi înmînam pentru autograf un exemplar din Blechtrommel, Grass m-a încurajat, în puţine cuvinte, să nu pierd încrederea în „permeabilitatatea graniţelor culturale“ (fliessende Grenzen der Kulturen). 
 
A fost pentru mine o trăire-cheie, peste aşteptările mele, şi asta într-un moment de impas cam pe toate planurile: pe cel uman, decisesem, cu cîţiva ani în urmă, fiind încă lector de română în Olanda, să nu mă mai întorc în ţară la comanda tovarăşilor de la „cadre“, gen Aurelian Bondrea sau Marius Ciurel, cu care avusesem de furcă; deci nu puteam avea speranţa, într-un viitor apropiat, să-mi revăd familia şi prietenii din ambianţa bucureşteană în care crescusem şi mă formasem. Confruntarea, zi de zi, cu realităţile „putredei lumi capitaliste“ îmi provoca neîncetat bătăi de cap, atît mie, cît şi soţiei care mă urmase în exil. Pe plan intelectual, eram, pe termen scurt, favorizat de acceptarea mea în mediul universitar nemţesc, cerinţa imperioasă fiind grabnica mea aculturalizare, atît lingvistică, cît şi profesională, conform unor etaloane de care mă simţeam depăşit. Mă descuraja standardizarea şi ritualizarea constrîngătoare a discursului academic, în spatele căruia mai întîi intuisem, realizînd apoi din ce în ce mai clar, o cloazonare şi adesea o nivelare mediocrizantă, atît în domeniul cercetării, cît şi al exprimării ştiinţifice. Cel din urmă aspect îmi provoca, ca filolog de formaţie clasică, încă mai multă frustrare. Mai mult ca orice altă limbă de cultură, germana erudită abuzează de fraze greoi întortocheate şi stufoase, îndărătul cărora stă adeseori pedanteria inutilă şi redundanţa; de regulă, notele la text sînt kilometrice şi chiar contrazic sensul textului adnotat: altminteri decît în cazul miticului şarpe Ouroboros, coada este cea care devorează capul monstruos. 
 
Iluziile – nici prea multe, nici prea mari –, cîte le purtasem în desaga expatrierii, se spulberau una după alta, lăsînd loc unui marasm inhibitiv; mai precisă era spaima înecului într-o mare de cărţi alienante, neasimilabile şi încă mai puţin imitabile… Eliberat, în fine, de chingile autocenzurii – ceea ce pe nemţeşte se cheamă Schere im Kopf (foarfecele din cap) –, inerente „procustianismului“ la care fusesem constrîns de ideologia regimului din care ieşisem, eram acum confruntat cu obstacole mult mai complexe, faţă de care mă simţeam cu totul dezarmat. 
 
Ani mai tîrziu, brutala mea eliminare din sistemul universitar francez, în care mă încrezusem cu o mioapă naivitate, pînă a-l fi cunoscut de-aproape, m-a reînvăţat să îndrăgesc pedanteria şi greoiciunea academismului nemţesc… Or, în acel început al deceniului 80, personalitatea lui Grass îmi revela că exista în Germania o conştiinţă clară a contrastului dintre „wagnerianismul“ strivitor al castei academice şi un „faustianism“ de căutat în lumea literaţilor despovăraţi de plumbuire belferească. Pricepeam mai bine acum sensul polemicei distincţii schopenhaueriene între „învăţatul“ gîrbovit de povara cărţilor pe care le duce cu anevoie pe spate şi „nobilul diletant filozofic“ plutind în zbor uşor deasupra balastului livresc, dominîndu-l. Pasajele citite de Grass, apoi percutanta sa metaforică îmi redeschideau perspectiva unei exegeze literare neîngrădite, în spiritul căreia ne formaserăm, cei din generaţia mea, sub mentoratul mijlocit sau direct al unor Tudor Vianu, G. Călinescu, Constantin Noica, Zoe Dumitrescu-Buşulenga. În lectura vivifiantă şi asimilatoare a marilor texte, ceea ce sus-numita mea magistră obişnuia să cheme „plimbarea pe culmi“, vedeam şi continui încă să văd antidotul contra a ceea ce monahismul medieval numise accidia – „lenevirea, abrutizarea spiritului“. Liliputanismul pozitivist al unei îngust-erudite cercetări parazitate pe trunchiul marilor texte îmi provoca dintotdeauna o nausea cu atît mai greu de biruit, cu cît acest tip de abordare constituie, cu puţine excepţii, nota dominantă a demersului discursiv consacrat ne varietur de către establishment-ul academic de ieri şi de azi, „atît de aici, cît şi de dincolo“, ca să mă exprim ca Grass! Formal vorbind, acest model îmi apare congenial constrîngerii dogmatismului marxist autohton. Ironia soartei a făcut să am parte din nou, în primii mei ani din Occident, de un înfloritor marxism dogmatic, foarte la modă în mediul universitar. 
 
Aşadar, întîlnirea mea live cu Günter Grass mi-a deschis, aş zice la momentul oportun, mi-a catalizat procesul de aculturalizare în Germania, la un început de drum anevoios. Peter Weiss califica similarul său demers, în exilul suedez, în termeni ce sună rebarbativi, drept „cucerirea limbii germane“. Toutes proportions gardées, pretenţia mea nu putea fi nicidecum să devin literat de limbă germană: un anume Cisek o făcuse deja, dar într-o constelaţie cu totul diferită. Oricum, un atare drum nu mi se mai putea potrivi după ani şi ani de bravă practicare, în gîndit şi scris, a unei discipline rămase de o veşnicie welt-und lebensfremd („străină de lume, de viaţă“). Un alt Cizek, înaintaşul meu în toate privinţele, a absolvit cu succes o asemenea probă, dar pînă la un capăt ce l-a dus la autonimicire: deci, un exemplum tremendum… 
 
Ceea ce puteam năzui să obţin era ca, odată dezintoxicat de autocenzură, să mă pot cît de cît recunoaşte în ceea ce scriam, să-mi găsesc un practicabil drum de mijloc între trista cloazonare a „turnului de fildeş“ şi diletantismul necesarmente cameleonic al foiletonistului. Naşii acestui Unterfangen mi-au fost, cred, în acel moment crucial, titanul Faust, alter ego goethean, şi piticul Oscar Mazerath, descendent din miticul Alberich, metamorfozat de Grass într-un toboşar năzdrăvan – rîvnitul, dar nerealizatul său alter ego. Mi s-a netezit de atunci, cu încetul, o cărare întortocheată cu puţine suişuri, dar multe coborîşuri, cu un popas productiv marcat de o scriere consacrată imitaţiei şi emulaţiei. Cel ce nu a putut imita şi cu atît mai puţin emula s-a hazardat totuşi în rolul de teoretician al imposibilului său. 
 
Alexandru Cizek este clasicist. A fost asistent la Catedra de Literatură Comparată a Universităţii Bucureşti, pînă în 1975. A publicat, între altele, Alexander bifrons. Le Roi et le Sage. Études sur la légende d’Alexandre le Grand de l’Antiquité au Moyen Âge, Clermont-Ferrand, 1997. 
 
Foto: wikimedia commons