Establishment-ul republican s-a străduit din răsputeri să-l în­fă­ți­șeze pe președintele ales Donald Trump ca pe un garant al continuității. Ceea ce nu e cîtuși de puțin. A făcut campanie împotriva establishment-ului politic și, după cum a spus la un miting de dinainte de alegeri, victoria sa va însemna un „Brexit plus, plus, plus“. Pe fondul a două cutremure politice la numai cîteva luni depărtare unul de celălalt și al altora care cu siguranță vor urma, împărtășim constatarea ambasadorului Franței în SUA: lumea așa cum o știm „se năruie sub ochii noștri“.

Așa ceva s-a întîmplat, ultima oară, în perioada celor două războaie mondiale, din 1914 pînă în 1945. Sentimentul unei lumi care „se năruie“ a fost surprins de William Butler Yeats în poemul său din 1919: – „A doua venire“: „O lume se destramă, osia cedează, / Un val de anarhie se revarsă“. Cînd instituțiile tradiționale de guvernare sînt complet discreditate de război, vidul de legitimitate va fi umplut de demagogi puternici și de dictaturi populiste: „Cei buni lipsiți sînt de convingeri, iar cei răi / Sînt plini de-ardoare înflăcărată“. Oswald Spengler a avut aceeași idee, în cartea sa Declinul Occidentului, publicată în 1918. Prognoza politică a lui Yeats a fost influențată de viziunea sa eschatologică. El a crezut că lumea trebuie să străbată un „coșmar“ în drum spre „Bethleem, spre a se naște“. La acea vreme, a avut dreptate. Coșmarul pe care l-a întrezărit s-a perpetuat cu Marea Depresiune din 1929-1932 și a culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Toate acestea au fost preludiul unei „a doua veniri“ – dar nu a lui Christos, ci a liberalismului clădit pe fundamente sociale mai trainice.

Au fost oare coșmarurile depresiunii și ale războiului niște preludii necesare? Este oroarea prețul pe care trebuie să-l plătim pentru progres? Răul a fost adesea, într-adevăr, un agent al binelui (fără Hitler nu ar fi existat ONU, nici Pax Americana, nici Uniunea Europeană, nici tabuizarea rasismului, decolonizarea, economia keynesiană și multe altele). Dar asta nu înseamnă că răul este necesar pentru a ajunge la bine, și cu atît mai puțin că trebuie să ni-l dorim ca pe un mijloc de a atinge un scop. Nu putem îmbrățișa politica schimbării radicale, fiindcă nu putem fi siguri că nu va produce un Hitler, mai degrabă decît un Roosevelt. Orice persoană decentă și rațională își va dori o metodă mai lină pentru a obține progresul.

Dar trebuie ca această metodă lină – fie ea democrație parlamentară sau constituțională – să eșueze ciclic, în mod dezastruos? Explicația obișnuită este că un sistem dă greș deoarece elitele ­pierd contactul cu masele. Într-o dictatură e de așteptat să se petreacă o astfel de ruptură, dar cum de are loc o asemenea dezvrăjire a democrației tocmai în sînul democrațiilor?

O explicație, dată de Aristotel, este pervertirea democrației prin plutocrație. Cu cît o societate este mai inegală, cu atît mai divergente vor fi stilul de viață și valorile celor înstăriți față de cele ale oamenilor „obișnuiți“. Ei vor ajunge să locuiască în comunități simbolic închise, în care doar un singur tip de discurs public va fi considerat decent, respectabil și acceptabil. Ceea ce reprezintă o considerabilă îngrădire a dreptului de vot. Pentru alegătorii lui Trump, gafele sale nu erau cîtuși de puțin gafe sau, dacă erau, nu îi deranjau cîtuși de puțin.

Factorul economic e însă cel care atacă decisiv legitimitatea sistemului, și nu cel cultural. Discrepanța dintre valorile culturale ale minorității și cele ale majorității devine cu adevărat destabilizatoare atunci cînd roadele progresului economic ajung cu precădere la cei deja înstăriți. Și asta este, cred, ceea ce se întîmplă în lumea democratică.

A doua venire a liberalismului, reprezentată de Roosevelt, Keynes și de întemeietorii Uniunii Europene, a fost distrusă de economia globalizării: urmărirea unui echilibru ideal asigurat de libera circulație a bunurilor, a capitalului și a forței de muncă, toleranța implicită față de criminalitatea financiară, cuantumul obscen al recompenselor pentru cîțiva, puțini, cotele ridicate ale șomajului și ale șomajului parțial, și limitarea rolului statului în reglementarea sistemului de ajutor social. Inegalitatea rezultatelor economice astfel obținute a înlăturat vălul democratic care ascunde, pentru majoritatea cetățenilor, adevăratele mecanisme ale puterii.

„Ardoarea înflăcărată“ a populiștilor transmite un mesaj simplu, ușor de înțeles, dar nu mai puțin vibrant: elitele sînt egoiste, corupte și, adesea, criminale. Puterea trebuie redată poporului. Nu e o coincidență faptul că cele mai mari șocuri politice ale anului 2016 – Brexit și alegerea lui Trump – au avut loc în două țări care sînt cele mai fervente susținătoare ale economiei neoliberale.

Viziunile geopolitice și economice ale lui Trump trebuie înțelese în contextul acestei dezvrăjiri, și nu după un standard moral și economic ideal. Cu alte cuvinte, trumpismul ar putea fi o soluție pentru criza liberalismului, nu o prevestire a dezintegrării lui.

Astfel privit, izolaționismul lui Trump este un mod populist de a spune că SUA au nevoie să se retragă din angajamentele pe care nu au nici capacitatea, nici dorința de a le onora. Promisiunea de a colabora cu Rusia pentru stingerea conflictului brutal din Siria nu e lipsită de sens, chiar dacă ar presupune victoria regimului lui Bashar al-Assad. Cea mai mare provocare pentru Trump va fi dezangajarea pașnică din teatrele în desfășurare ale lumii.

Protecționismul lui Trump revine la o mai veche tradiție americană. Economia americană a fabricilor cu multe locuri de muncă bine plătite a naufragiat odată cu globalizarea. Dar cum ar arăta o formă fezabilă de protecționism? Dificultatea constă în a spori controlul, fără a aduce la sapă de lemn economia mondială și fără a alimenta rivalitățile naționale și rasismul.

Trump a promis de asemenea un program de investiții în infrastructură, în valoare de 800 de milioane pînă la un miliard de dolari, finanțabil prin obligațiuni, precum și o reducere masivă a impozitului pe profit, ambele menite să creeze 25 de milioane de noi locuri de muncă și să stimuleze creșterea economică. Toate acestea, împreună cu angajamentul de a menține beneficiile ajutorului social, reprezintă o formă modernă de politică fiscală keynesiană (chiar dacă, evident, nedefinită ca atare). Meritul ei e atacarea frontală a obsesiei neoliberale pentru reducerea deficitelor și a datoriilor, precum și contestarea utilizării facilităților cantitative ca unic – și, acum, epuizat – instrument de gestionare a cererii.

Acum, cînd Trump evoluează de la populism la politică, liberalii nu ar trebuie să-și întoarcă privirea cu dezgust și disperare, ci mai degrabă să participe la potențialul pozitiv al trumpismului. Propunerile sale trebuie analizate, rafinate, iar nu respinse, ca simplu delir al unui ignorant. Sarcina liberalilor este să se asigure că o a treia venire a liberalismului va surveni, cu pierderea cît mai puținor valori liberale. Căci pierderi vor fi. Aceasta este semnificația Brexit-ului, a victoriei lui Trump și a altor victorii populiste care vor urma. 

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick. 

© Project Syndicate, 2016
www.project-syndicate.org

traducere din limba engleză de Matei PLEŞU