Dacă nu știai nimic despre Aurelian Trișcu, prezența lui, portretul lui păreau să fie o emblemă a discreției. Era cordial fără excese „mediteraneene“, prietenos fără emfază declarativă, atent la oameni și la împrejurări, fără solemnitate „metafizică“. Atunci cînd aflai sau ți se amintea cîte ceva despre isprăvile lui profesionale și civice, despre verticalitatea lui imună la concesii conjuncturale și la acomodări „utile“, despre angajamentul lui de-o viață pentru apărarea patrimoniului arhitectural al țării, pentru importanța ambianței citadine în modelarea bunului gust și a conștiinței cetățenești, pentru recuperarea memoriei celor martirizați de regimul comunist, descopereai, uimit, un personaj pe cît de discret, pe atît de eficient și de inflexibil. Îl vedeam, adesea, alături de soția sa, la cîte o conferință a Colegiului „Noua Europă“: avea nimbul „ascultătorului“ ideal: receptiv, participativ, încurajator. S-a stins cum a și trăit: fără tapaj, fără ostentație, fără retorică… A avut întotdeauna ceva din grația unui surîs. O adiere. Dar o adiere necomplezentă, fertilă, inconturnabilă. O adiere capabilă să potolească deopotrivă arșița și gerul. Un om al duhului, al suflării care dă viață, al solidarității comunitare. Să-i fie somnul lin și îngerii aproape… (Andrei Pleșu)

● Laudatio

Născut într-o zi fastă, 10 mai 1924, domnul profesor Aurelian Trişcu a absolvit Facultatea de Arhitectură în anul 1949, dublată de cursuri la Facultatea de Filozofie a Universității Bucureşti, avînd ca dascăli eminente personalități ale arhitecturii și culturii acelor vremi: G.M. Cantacuzino, Duiliu Marcu, Nicolae Nenciulescu, Haralamb Georgescu, Cincinat Sfințescu, filozoful Mircea Florian, esteticianul Mihail Ralea și alții.

După absolvirea Institutului de Arhitectură „Ion Mincu“, lucrează ca arhitect proiectant la Serviciul de Arhitectură al So-cietății de Radiodifuziune, participînd în colectivul arhitectului Tiberiu Ricci la proiectarea posturilor de radio București-Tîncăbești, Cluj, Bacău, Timişoara, Craiova-Filiaşi, a corpurilor tehnice și sociale ale stațiilor de radiorelee realizate pe Coștila în Bucegi, pe muntele Lapoș-Dărmăneşti, Uioara-Ocna Mureș și Tureni-Cheile Turzii.

Anul 1965 marchează începutul perioadei didactice universitare, mai întîi ca asistent în atelierul prof. arh. Tiberiu Niga, apoi parcurgînd treptele didactice universitare de doctor în arhitectură, conferențiar, profesor, coordonator științific de doctorate și profesor consultant al Universității noastre. În paralel, între anii 1992-2010, a îndeplinit funcțiile de profesor asociat la Universitatea Ecologică Deva și la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

Alături de activitatea didactică exemplară, prof. arh. Aurelian Trişcu a avut o contribuție remarcabilă, încă din anul 1970, în organismele culturale și profesio-nale responsabile de monumentele istorice și, în general, de Patrimoniul Cultural și Arhitectural național precum: Direcția Monumentelor Istorice, Consiliul de Stat pentru Patrimoniul Cultural Național, iar după anul 1989 în Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice (vice și apoi președinte), în Comisia experților de Artă Monumentală – Direcția de Arte Vizuale din Ministerul Culturii, în Comisia de Arhitectură pentru spațiul ecleziastic al MLPAT și al Secretariatului de Stat pentru Culte, membru al Comitetului Național Romîn ICOMOS, expert al Consiliului Europei în Divizia Patrimoniului Cultural-Strasbourg, expert al Comunității Europene în Comisia X – Programe Culturale – Bruxelles, vicepreședinte al Fundației Academiei Civică, membru al Comitetului Român al Fundației Pro-Patrimoniu, membru al Fundației „Tzigara-Samurcaș“ și membru în alte organisme importante.

Nu putem trece cu vederea cei peste douăzeci de ani în care prof. Trișcu a fost secretar al Uniunii Arhitecților din România pentru problemele de cultură: organizator de dezbateri profesionale, concursuri de arhitectură, vizite documentare ale arhitecților în țară, expoziții și premieri de proiecte, dar și al Seminarului Internațional UIA „Pour un habitat humain“, Bucureşti, 1971, cu participarea a 60 de delegați din 23 de țări.

Participînd la conferințe naționale și internaționale de specialitate privind patrimoniul cultural și arhitectural universal, monumente și situri istorice, analizînd influențele și legăturile care se stabilesc între acestea și turismul contemporan de la nivelul sistematizării teritoriale pînă la amenajarea cadrului local de detaliu, prof. Trişcu va elabora, în anul 1976, cartea Arhitectura – obiect și cadru pentru turism.

Următoarea carte, Spații urbane pietonale, reprezintă o primă încercare de sinteză în țara noastră a lumii complexe pe care o reprezintă spațiile urbane pietonale cu nenumăratele lor virtuți și cu un nesecat potențial.

Din cartea Cuvinte și case, o antologie de texte poetice, sînt îndemnat să citez: „…înălțarea unui edificiu e un act curat legat de obiceiul locului, de datini, la baza căruia se află gîndirea și inima. Casa este mai mult decît zidurile sale şi încă mai mult decît un adăpost…“ Trăind în aglomerația urbană, autorul continuă: „Oraşul, ca orice ființă, poate să-ți fie necunoscut ori prieten. Sau chiar duşman. La fiecare dintre aceste ipostaze eşti în măsură să contribui tu însuți. Îl cunoști sau treci continuu prin el nepăsător. Îl agresezi sau îl respecți, îl iubești și prin creațiile tale îi adaugi valențe. Ce reconfortant este să îmbrățişezi cu privirea un loc al orașului și să te simți în el ca într-o casă a ta!…“

Profesorul Trişcu este interesat de arta urbei, de ultimele manifestări culturale şi artistice, de expoziții și nu de puține ori devine prezentatorul unor astfel de evenimente. Iată cum descrie o expoziție de pictură a lui Sorin Dumitrescu: „…dinamice, dar cu rădăcini adînci, lucrările cuprind freamătul arborelui și echilibrul poeziei populare. Ele desfășoară o scriere și sugerează stăpînirea spațiului arhitectural. Notații viguroase recompun, în esență, piatra, ziguratul, stupul, castrul vechilor civilizații şi trimit la Asiria şi Egipt, la locurile genezei“.

Gîndurile sale, preocupările și atenția sînt însă mereu îndreptate spre arhitectură: „…în mijlocul naturii și alături de semeni, oamenii își făuresc un cadru arhitectural în care investesc mentalități, concepții, îndemînare, memorie, sensibilitate și apoi, că vor ori nu, sînt influențați de acest mediu care îi oglindeşte.“

În final să nu uităm îndemnul său: „Cînd dificultățile pentru a împlini ceea ce dorim sînt atît de mari, să încercăm cel puțin să ne orientăm corect pentru ca, în creația de arhitectură contemporană care poate continua tradiția, să ne situăm pe drumul cel bun.“ (fragment dintr-un laudatio pentru Aurelian Trișcu, susținut în 2014 cu ocazia unei ședințe solemne în onoarea unor profesori legendari ai Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București)

prof. dr. arh. Ioan LUCĂCEL

● Dacă icoanele ne privesc privindu-le

Domnule Profesor, părăsiți o lume în care nu ne mai vedem unii pe alții, în care existăm ca profiluri virtuale, în care sîntem prea adesea ecouri, replici și imitații. Dintre cele multe pe care le-aș spune despre Dumneavoastră, mă gîndesc acum la felul solemn pe care îl aveți de a-l privi în ochi pe celălalt. Ferm, grav și intens, cu răbdare, interes, respect și atenție deplină. Niciodată grăbit sau superficial, deseori amuzat, uneori sarcastic, dar întotdeauna, fără excepție, cu bunătate și înțelegere. Am înțeles mult mai tîrziu, mult după ce v-am fost studentă, și mai apoi doctorandă, că această capacitate de a-l vedea cu adevărat pe celălalt este, poate, darul cel mai delicat și plin de sens pe care îl putem face unei alte ființe umane. Unul dintre darurile intangibile prin care ne construim identitatea. Dacă icoanele ne privesc privindu-le, poate că lucrul cel mai simplu – și important – pe care îl putem face ca oameni este să ne vedem unii pe alții. Privindu-vă în ochi, așa cum ați făcut-o Dumneavoastră de fiecare dată, vă spun acum „Drum bun, Domnule Profesor“.

Prof. arh. Andreea MIHALACHE 

● Despre echilibru și modernitate

Îi voi lăsa pe cei care l-au cunoscut pe domnul profesor Trișcu mult mai bine decît mine să vorbească despre opera lăsată în urmă, cultura lui enormă sau despre curajul și bunătatea care îl caracterizau.

Nu voi pomeni aici decît despre un aspect aparent paradoxal al unui luptător pentru patrimoniu: înțelegerea și chiar entuziasmul pentru arhitectura modernă și, legată de aceasta, sprijinirea unei arhitecturi contemporane responsabile. Mult prea des, aderența legitimă la tradiție și revolta față de distrugerile aduse monumentelor și cartierelor istorice duc și la o atitudine foarte conservatoare, la respingerea oricărei modernități și nu doar a celei inepte și agresive. Ei bine, profesorul Trișcu era unul dintre cei chemați în ajutor de tineri arhitecți ce încercau să insereze arhitectură contemporană în ansambluri istorice. Respingea cu pasiune pastișa și arhitectura pseudo-tradițională și privea, în mod înțelept, operele avangardei, modernismului și cele din ziua de azi drept straturi noi legitime în cadrul unei continuități istorice. Aurelian Trișcu va rămîne și un model pentru cei care cred într-o arhitectură nouă, civilizată.

Prof. arh. Ștefan GHENCIULESCU

● A plecat în lumea tăcerii și a frumuseții

În tot ceea ce a însemnat restaurarea lăcașului de cult de la Stavropoleos, reînvierea vieții liturgice și comunitare, am avut mereu alături oameni credincioși și, în același timp, specialişti, cu pregătire temeinică în domeniul lor. Așa a fost domnul Aurelian Constantin Trișcu, arhitect (care a proiectat și biserici, una la Vama Veche și o alta la Cluj), profesor (care a coordonat pentru prima dată la noi o teză de doctorat cu o temă de arhitectură și teologie), membru și președinte, pentru un timp, al Comisiei Monumentelor Istorice, om de cultură, dar, pentru mine, în primul rînd, fiu duhovnicesc și sfetnic de neînlocuit.

Era nelipsit de la Liturghie, duminica și în sărbători, mereu cu soția și adesea cu fiica și nepotul său. Era o prezență discretă, dar eficace în plan profesional și social. A fost membru fondator al Fundației Stavropoleos, cea care a înființat Centru Social „Sfîntul Dimitrie“, unde de peste douăzeci de ani sînt îngrijiți și educați zilnic 50 de copii. Avea finețe, eleganță și rafinament, toate dublate de un umor subtil. Se bucura de tot și de toate, își încuraja interlocutorii și îi iubea pe cei tineri.

Casa în care locuia, cu toate obiectele țărănești și tablourile unor pictori contemporani, așezate împreună, într-o austeritate cvasi-țărănească și monahală, creau o atmosferă care îi uimea într-o clipă pe cei care intrau în universul României de odinioară. Odată cu el pierdem o personalitate autentică, dar și un fel de a fi și de a trăi în tradiție. El era arhitectul profesionist uimit de arhitectura athonită pe care am avut bucuria să o vedem împreună.

Nepot de preot, era născut la 10 mai și s-a sfîrșit la începutul indictionului, al anului nou bisericesc; primise „Steaua României“ și „Crucea Patriarhală“.

A avut parte de un sfîrșit creștinesc, a primit merinde pe calea spre veșnicie, iar acum ne rugăm să aibă parte și de răspuns bun la înfricoșătoarea Judecată. Va fi pomenit între ctitorii Mănăstirii Stavropoleos, cea nouă, de slujitorii și măicuțele pe care le prețuia.

Duhovnicul

● În prima linie

Nu puțini arhitecți se numără printre studenții domnului profesor Trișcu și, din-tre cei care nu au avut această ocazie, grație generozității sale, nu puțini au avut șansa de a învăța totuși de la el – una din cele mai importante lecții fiind aceea că această profesie constă în numeroase obligații, precum cele față de patrimoniul cultural. Acesta a fost cu certitudine unul din motivele pentru care domnul profesor Trișcu a fost mereu prezent în prima linie a războiului purtat nu atît pentru simpla apărare a monumentelor istorice, ci pentru înțelegerea corectă a ceea ce înseamnă acestea și a resursei extraordinare pe care o reprezintă. Discret, dar nu mai puțin ferm, domnul profesor Trișcu a pledat în acest sens nu doar în calitate de arhitect, de cadru didactic și de îndrumător de doctorat, ci și din fruntea Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, alături de organizația România Nostra sau prin Comisia Prezidențială pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice și Naturale – mesajul fiind mereu același, astfel încît fiecare generație să aibă șansa de a-l auzi.

Prof. arh. Hanna DERER