Scriu aceste rînduri ca semn de apreciere pentru un tînăr om politic pe care îl cunosc şi care, în mod cu totul neaşteptat, zilele trecute a rupt cîteva minute din timpul său preţios pentru a fi prezent la o lansare de carte a unui poet, coleg al său de generaţie. L-am studiat, fără să ştie, cu atenţie. M-au bucurat emoţiile pe care i le-am citit în voce şi mi-am adus aminte că la aceiaşi ani intram şi eu în politică. Mi s-a părut atunci, şi cred şi acum, că pariul schimbării din 1996 era extrem de mare şi nu mai puteam sta pe gînduri...

În timp ce vorbea tînărul despre care am amintit, mi-am dat seama că nu ar trebui să fiu surprins de căldura sa din voce şi gesturi, că particip pînă la urmă la un eveniment normal şi că, la rîndul meu, gîndindu-mă altundeva, nu sînt decît o victimă a corului general de înjurături la adresa omului politic român. În ceaţa şi confuzia care ne sînt turnate zilnic în capete, mă pierdusem pînă şi eu, care mă credeam imun la aşa ceva.

Mai cunosc asemenea oameni în politică şi în afara sa. Specia aceea – pe care unii o consideră rară – a idealiştilor, neindiferenţi la ce se întîmplă în jurul lor şi care cred într-un destin democratic şi prosper pentru România. În măsura în care sînt şi lucizi, aceşti oameni preţuiesc fiecare cît „greutatea sa în aur“. Există asemenea oameni, şi noroiul zilnic revărsat de peste tot în cantităţi uriaşe îi atinge, în mod nemeritat, şi pe ei. Sîntem nedrepţi cînd îi judecăm pe toţi la comun, fără discernămînt.

Aş începe să-l apăr pe omul politic prin a spune că eu cred că percepţia noastră despre puterile sale de a ne influenţa viaţa cotidiană este eronată. Trăim într-o lume liberă, complexă şi interdependentă, guvernată la propriu din ce în ce mai mult de instituţii şi structuri regionale sau internaţionale. Ceea ce altădată era la îndemîna unui decident naţional acum nu îi mai aparţine de mult. Uneori chiar omul politic – despre care noi credem că „poate mult“ – este simplu spectator al unor procese şi decizii care nu-i aparţin. Mai mult, îi confundăm puţin şi între ei. Prefectul nu ne poate da bani să reparăm gardul bisericii iar parlamentarul nu poate să ne rezolve litigiul cu localitatea alăturată privind islazul comunal. Respectarea legii şi ordinea în judeţ le asigură prefectul, iar parlamentarul trebuie să-şi asume iniţierea şi dezbaterea unor legi bune pentru toată ţara. Nimeni nu poate face o lege doar pentru un colegiu. De fapt, omul politic democratic, oriunde ar fi, trebuie să asigure respectarea legii, să legifereze în consonanţă cu societatea, asigurînd o dinamică economică pozitivă, sănătoasă şi stabilitatea naţiunii în fruntea căreia se află.

Imaginea omului politic este afectată şi de modul absolut defectuos, chiar rău intenţionat, în care este reflectată mediatic viaţa politică. Din răutate, interes sau prostie, dezbaterea parlamentară, de exemplu, ne este prezentată ca o ceartă continuă şi astfel ceea ce ar trebui să ne bucure ne deprimă. Chiar cearta la propriu nu ar trebui să ne îngrijoreze mai mult decît ar fi cazul. Politica înseamnă interese şi apărarea lor pe diferite tonuri este legitimă.

Există un gen de făţărnicie care funcţionează în mintea celor care sar permanent la gîtul politicianului. Eu nu spun că n-ar fi vinovaţi pentru multe, chiar pentru foarte multe, dar a-i înjura pentru orice mi se pare deja prea mult. Prea mulţi dintre noi spun în gura mare că ei sînt drepţi şi cinstiţi, prin contrapunere cu cei din politică. Mai mult, au ajuns să-şi justifice indiferenţa găunoasă sau chiar incompetenţa prin formule de genul „eu nu mă bag în cloaca aia“, ca şi cum nu ar fi vorba de oraşul lor, de comuna lor sau de ţara lor. E simplu să fii ţîfnos pe margine, e mai greu să fii om în interior. Comentatorii de acest tip sînt credibili, într-o măsură, cînd nu au funcţii. Odată ajunşi pe scaune, se poartă la fel ca ceilalţi.

Cu timpul, în corul înjurăturilor, de care media este plină, se acreditează o altă idee năucitoare. Se spune direct sau în subtext că poporul român nu poate da mai mult şi că, în consecinţă, „trebuie să facem ceva“ pentru creşterea nivelului clasei politice. Există pe buzele tuturor o întrebare: „Ce-i de făcut?“ şi mii de răspunsuri care mai de care mai halucinante. Trecînd peste observaţia că o asemenea întrebare au provocat-o comuniştii şi fasciştii înainte de a veni la putere, voi spune că nu trebuie să facem nimic. Trebuie doar să ne respectăm mai mult oamenii şi să nu-i mai credem proşti. Într-o democraţie, cei mulţi au dreptate şi atunci cînd greşesc. Numai prin respectul faţă de exprimarea liberă şi vot vom reuşi să ne ferim de excese, de care istoria este plină. De altfel, ultimele manifestări ale clasei politice de la noi nu sînt departe de ideea de „a face“ ceva mai mult, sub o presiune uriaşă a mediei. Omul politic nici nu e bine să fie inadecvat, el trebuie – şi democraţia asigură asta – să reprezinte întru totul spaţiul geografic, tradiţional, cultural şi de interes economic de unde vine. Numai aşa în parlament va fi populaţia ţării prin aleşii săi. Aşa dezbaterea şi tensiunile din societate se mută din stradă şi de pe uliţă în parlament, adică acolo unde le este locul. Nu există posibilităţi democratice şi nici nu e bine să ne gîndim, vreodată, că vom alcătui un parlament numai din savanţi sau numai din muncitori. Încercările de acest fel s-au soldat, toate, cu reîntoarcerea la popor prin revoluţii devastatoare. În lumea occidentală, democraţia este o stare naturală, singura în consonanţă cu mediul cultural şi tipologia noastră umană. Libertatea politică este baza celorlalte libertăţi. În lipsa ei, începe haosul, adevăratul haos şi degradarea umană specifice oricărui tip de dictatură. A da de înţeles – tu ca „om al elitei“ – că proştii aleg proşti şi că sîntem într-un cerc vicios fără ieşire este ca şi cum ai trăi tu însuţi în mijlocul unei drame, al unei nepotriviri cu tine însuţi şi cu lumea în care trăieşti. Asta i se poate ierta unei fetiţe absolvente de comunicare, cine ştie pe la ce şcoală, fabricantă de ştiri „senzaţionale“ pe la vreo televiziune de apartament, dar nu i se poate ierta unuia care se crede de-a binelea formator de opinie. Pînă la urmă, politica este un exerciţiu al reprezentării. Numai respectînd acest principiu, deciziile celor aleşi vor rămîne în acord cu societatea şi prin această adecvare se poate păstra ceea ce numim pace socială.

Ca om care urmăreşte cu atenţie întîmplările din jurul său, cel mai mult mă „supără“ (m-am gîndit mult dacă să pun sau nu ghilimele) judecăţile în masă, nevrotice şi pline de venin. Cele mai multe dintre ele, în ultimii ani, au început să se extindă şi asupra instituţiilor. Eu spun că parlamentul şi partidele politice sînt instituţii fundamentale ale democraţiei, adică ale libertăţii politice şi ele sînt acum populate cu români. Personal, mă mîndresc cu asta şi nu aş prefera acolo nici sudanezi, nici brazilieni sau cine mai ştie ce naţii ale pămîntului. A lovi în ele este ca şi cum ai nega vocaţia de libertate politică a României. Cred că, de fapt, asta se şi urmăreşte. Prin menţinerea slabă a acestor instituţii, şi a altora, se urmăreşte minimizarea unui posibil rol important pe cara ţara îl poate juca în zonă. Aceleaşi personaje sinistre ies la televizor şi ne pun aceeaşi placă, încercînd să ne convingă că sîntem nişte proşti fără nici un destin. Mă opresc aici pentru a nu fi acuzat de simpatii pentru nu ştiu ce teorii ale conspiraţiei.

Pe acest fond apar manifestările politice şi structurile politice antisistem, antidemocratice. Se cultivă, cu grijă, haiducia politică, se inventează personaje sinistre şi imbecile pe post de salvatori naţionali. Cu sau fără intenţie, toată media şi societatea românească muncesc din greu la creaţia unui monstru care azi are cinci procente, mîine face zece şi poimîine ne va întreba dacă nu sîntem de acord cu desfiinţarea celorlalte partide politice. Bineînţeles că cei mai mulţi dintre noi vor fi de acord, obosiţi de atîta zbucium la care, iată, i-a supus democraţia asta „rea“ şi politicienii ăştia „răi“. Ne vindecăm greu de comunism şi faptul că, mereu, peste 80% dintre noi cred că ne îndreptăm într-o direcţie greşită spune multe despre disponibilitatea noastră de a renunţa la povara grea a responsabilităţii şi de a o pasa spre un mesia, fie el şi unul slab şi ştirb.

Ideea că putem sta liniştiţi pentru că sîntem membrii UE şi NATO şi deci evoluţia democratică e fără întoarcere este greşită. Nimeni nu ne va acorda mai multă atenţie decît merităm, într-o lume în profundă schimbare în care trăim. Sub presiunea – sau mai bine zis ca urmare a tehnologiilor viitorului – situaţia geopolitică se va schimba mult. Am putea trăi o zi în care nimeni nu mai mare nevoie de un aliat nedemocratic, instabil şi pentru menţinerea căruia se cheltuieşte mult, prea mult...

Cred că bătălia pentru democraţie este una fără final şi le dau dreptate clasicilor ştiinţelor sociale cînd afirmă acest lucru. Jean-Jacques Rousseau spunea, în Contractul Social, că este un guvernămînt al zeilor. Să fie prea mult pentru noi? Sper că nu… Cert este că avem nevoie mai mult ca oricînd de solidaritate şi discernămînt. Evenimentele din vara trecută au fost doar un examen. Cine ştie ce mai urmează…

Doar pentru că sîntem în preajma campaniei electorale, cînd scriu aceste rînduri, amintesc vorbele economistului meu preferat: „Masele, mulţimile de oameni de rînd nu produc nici un fel de idei, nici sănătoase, nici nesănătoase. Ele nu fac altceva decît să aleagă dintre ideologiile dezvoltate de către liderii intelectuali ai omenirii. Însă alegerea lor este finală şi determină cursul evenimentelor. Dacă preferă doctrine rele, atunci nimic nu poate împiedica dezastrul“ (Ludwig von Mises, Acţiunea Umană; www.ludwigvonmises.ro).

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.

Foto: L. Muntean