Fiecare dintre noi își are, desigur, tabieturile și plăcerile lui, care-i fac viața dacă nu mai frumoasă, măcar mai suportabilă. Cu toții ne străduim să ne creăm propria bulă în care să trăim cît mai feriți de intemperii și mai adînciți în utopii.

Unii dintre noi muncim, zilnic, în locuri care nu sînt chiar pe gustul nostru. Alături de oameni care dacă nu ne displac, măcar ne sînt indiferenți. Facem lucruri deloc de plăcere, poate cu conștiinciozitate sau măcar cu un oarecare simț al datoriei. Pentru că trebuie să trăim din ceva, chiar dacă ne visăm altceva. Dacă facem parte dintre puținii, aș zice, norocoși, care „prestăm“ zilnic ceea ce ne place, sîntem cu atît mai dihai în bulă: lucrăm la ea zi și noapte. O construim și o înfrumusețăm, îi adăugăm propriile noastre variante – sperăm mai puțin kitsch – de mileuri și pești de pe televizor. Cu eforturile astea, bula noastră, dintr-un autoinventat latex, se face tot mai rezistentă și mai puțin receptivă la exterior.

Doar că sînt momente cînd, totuși, exteriorul dă năvală peste din greu făurita noastră bulă. Cînd o asaltează aruncînd, mai întîi, cu pietricele mici în ea, doar-doar s-o face praf, apoi cu pietre tot mai mari, ajungînd, în cele din urmă, la bolovani. Cînd un asemenea cataroi vine peste bula ta, chiar dacă nu reușește să spargă latexul și apoi chiar propriul tău cap din interiorul bulei, măcar o zguduie și o rostogolește zdravăn. Simți cum o iei la vale – pe o vale abruptă – cu bila ta cu tot. Și te întrebi, înghețat de frică, dar și tremurînd de furie, cum o poți opri. Fiindcă zguduielile ei nu au legătură cu eforturile tale de a o vopsi în albastru și a o tapeta cu floricele pe dinăuntru. Ci cu diverse impulsuri din exerior.

E clar că, în asemenea momente, s-a dus pe apa sîmbetei confortul din bulă. Că, oricît ai vrea să te faci că nu vezi ce e dincolo de seninul albastrului autozugrăvit, ai, totuși, ochi și vezi. Vezi că n ai cum să faci abstracție de țara în care trăiești și de ce se întîmplă în ea, oricît de zen te-ai da. Dacă, așa cum s-a întîmplat din nou acum și cum se întîmplă de vreo doi ani încoace, Justiția, printre altele, e amenințată, nu poți decît să spargi bula și să ieși la lumină. Odată ieșit, ai să-ți aduci aminte că, de fapt, asta e viața de cetățean cît de cît responsabil: n-ai decît să te refugiezi în bulă, din cînd în cînd, să pierzi timpul cu realități paralele. Dar nu și în momentele de criză: atunci trebuie să ieși, chiar cu eforturi (nu e ușor să-ți spargi învelișul la care ai muncit atît). Să ieși și să te revolți.

Să te revolți, veți spune, asta sună nelalocul lui, dramatic, exagerat. N-aș zice. Genul ăsta de revoltă, în care protestezi pașnic cînd ceva nu merge bine în țara ta, cînd Guvernul o ia pe arătură, cînd sînt încălcate libertăți și nu se respectă legi, e firesc. E clar că identitatea de cetățean a devenit, pentru cei care vor să trăiească într-o lume normală, una obligatorie. Nu o dată, nu din cînd în cînd, ci à la longue. A intrat, aș zice, în „fișa postului“ de cetățean trăitor în România. În România postcomunistă, despre al cărei trecut nu putem și nu trebuie să uităm, pe care nu e cazul să-l distorsionăm și nicidecum să-l trăim nostalgic: am avut dictatură, în România, și dacă nu vrem să ni se în-tîmple asta din nou, trebuie să fim mereu cu urechile ciulite (oricît de obositor ar fi) și să reacționăm cînd sesizăm cel mai mic dezechilibru în direcția asta. Pașnic, rațional, atît cît ne stă în putință. Dar să fim capabili să ieșim din bulă de cîte ori e cazul, să știm că asta e dinamica: intrăm în bulă, dar nu forever, și ieșim repede, cînd e cazul.

Nici n-ar trebui să ne mai fie greu, pentru că ne-am obișnuit cu asta, dacă nu de pe vremea Pieței Universității, măcar din 2017 încoace. Am stat și pe geruri uriașe, am luat și gaze, apoi, pe 10 august (unii mai mult decît alții). Ne a intrat, unora dintre noi, desigur, deja, în reflex. Ieșirea din bulă și reacția la cîte o nouă ordonanță a Guvernului, dată cînd ți-e lumea mai dragă, au devenit precum gimnastica de dimineață (doar că nu chiar, Slavă Domnului, în fie-care dimineață). Așa cum ne bem cafeaua, privim cerul și ascultăm știrile cînd ne trezim, cum ne mîncăm puiul Sichuan și ne bem paharul de vin roșu, pe fundalul unui serial de la Netflix mai spre seară, cum ne ducem la M60 sau la Starbucks să lucrăm și să bem un Flat -White cu o inimioară sau o frunzuliță deasupra după-amiezele, ori la Cărturești, la sală sau la mall, și unii dintre noi chiar la biserică, tot așa cred că putem merge și în piață. Cînd vedem că ne sînt amenințate libertățile și că legile se încalcă. Chiar dacă nu ne vine să credem că se poate întîmpla ceva foarte rău și ni se pare că e vorba, mai curînd, de teorii ale conspirației. (Așa au crezut și bunicii și părinții noștri cînd, în loc să vină americanii pe care-i tot așteptau, s au trezit, unii dintre ei, în temnițele comuniste.)

Mulți dintre noi deja o fac. Firesc, așa cum spuneam. Cred că e deja – cel puțin deocamdată – un mod de viață.

Foto: Andrei Ivan