Anul acesta, Moș Crăciun nu a ajuns, ca de obicei, la mine acasă, pentru simplul și bunul motiv că eu nu eram acasă, ci în spital. Cu atît mai mult m-am bucurat ca un copil de ce am primit de sărbători de la Fundația ­Friends for Frients, Centrul de Fotografie Documentară, Scena9 și Decât o Revistă. Poate și datorită atmosferei sărbătorești, a fost prima dată cînd am privit aceste creații și ca pe o formă de hedonism – nu un hedonism ideologic și programatic, ci pur și simplu ca bucurie, ca plăcere de a face ceea ce faci, poate ca ludic. Acest „hedonism“ m-a împins spontan să compar, din acest punct de vedere, tinerețea lor cu tinerețea mea și să mă gîndesc la etapele succesive ale „ludicului“ de pe vremea mea față de cel din vremea lor, ca să spun așa.

Pe vremea mea – adică în comunism –, este greu de imaginat „hedonismul“. Majoritatea și-au trăit pur și simplu viața, încercînd să se bucure de ea atît cît s-a putut, în timp ce o minoritate și-a asumat responsabilitatea – și, de regulă, a plătit pentru aceasta. Unii însă, mai mulți decît credem, au practicat un soi ludic cu ceva creativitate, dar neresponsabil (nu iresponsabil). A rămas însă un hedonism de apartament. În cazul meu, acesta a constat în Asociația Petrecăreților Profesioniști, cu statut și întîlniri sistematice cel puțin o dată pe lună, care a reușit să ne compenseze multe dintre frustrări. A durat pînă la căderea comunismului, cînd și grupul nostru s-a destrămat.

După 1989, a fost o perioadă de responsabilitate militantă, necreativă și lipsită de orice formă de ludic. Pentru generația mea, a fost o responsabilitate morală, mai degrabă recuperatorie, orientată mai mult spre trecut decît spre prezent și viitor, în speță, spre memoria comunismului și condamnarea acestuia. Unii au practicat-o doar din responsabilitate, alții au făcut-o și din narcisism. A fost perioada istoriilor orale, a căutărilor prin arhive și a memoriilor personale, a Memorialului Durerii și a Muzeului de la Sighet. Generația mai tînără a venit apoi și cu o doză de creativitate: în mod paradoxal, toate filmele și romanele despre comunism nu sînt ale generației mele! Ceva mai tîrziu, cînd postcomunismul a început să distrugă aproape la fel de mult precum comunismul, recuperarea trecutului a ieșit din limitele acestuia și a început să se intereseze de trecutul patrimonial, în primul rînd arhitectural. Este interesant de observat că, în acest caz, dacă inițiativa se pare că a aparținut generației mele, ea a fost împărtășită foarte rapid de generația tînără, care a adăugat și ceva din acel „hedonism“ de care vorbeam.

Noua generație, orice ar însemna asta, a început printr-un soi de responsabilitate romantică dublată de o creativitate compulsivă. A fost – și mai este încă în mare măsură – vremea inițiativelor individuale și de grup, adesea sortite dispariției, dar care au întreținut această determinare de „a face ceva“. Cele care au reușit au început să constituie instituțiile alternative ale „societății civile“, compensînd, în măsura posibilului, ineficiența instituțiilor statului. Era însă – și mai este încă – mai degrabă o societate alternativă pur și simplu, căci, în țările cu o democrație matură, statul este un partener de responsabilități și dialog, și nu un obstacol, ca în cazul nostru. Despre acestea am scris cu entuziasm în repetate rînduri, căci eram absolut uimit de această „Românie alternativă“, de care nu mă îndoiam că va crește.

Și a crescut! A crescut și a ajuns la maturitate – dacă mi se permite să fac astfel de observații „adulte“. O maturitate care înseamnă, din punctul de vedere adoptat aici, o combinație bine temperată de responsabilitate, creativitate și hedonism.

Ce este nou în această „etapă“? Cred că, în primul rînd, un nou limbaj. Acesta are surse declarate în creative writing, story telling, jurnalismul narativ etc., dar are și o istorie proprie a sa, în care aceste surse – plus niște ingrediente particulare – se combină sui generis în contextul românesc.

Două ar fi, cred, principalele dimensiuni ale acestei (relative) noutăți. Pe de o parte, este un limbaj imagistic, crescut organic din în­tîlnirea dintre text și fotografie, o simbioză a cuvîntului și a imaginii. Fotografia nu mai este „lipită“ la text, dar nici nu se mai mulțumește, în demersurile sale documentare, cu ideea că o fotografie valorează cît o mie de cuvinte. Pentru aceasta însă, atît fotografia documentară și filmul documentar, cît și jurnalismul narativ au trebuit să crească și să se „maturizeze“ fiecare pe cont propriu și toate împreună cu un public interesat: acum vreo 10-15 ani, încă nu exista mai nimic din toate acestea.

De cele mai multe ori, această simbioză este și rezultatul unei întîlniri reale devenite prietenie dintre cîțiva specialialiști, fotografi și jurnaliști. Adesea, este vorba de relații transinstituționale, un fotograf de aici colaborînd punctual cu un jurnalist de acolo. Uneori, poate fi vorba de cupluri la propriu, ca în cazurile faimoase ale lui Petruț și Ioanei Călinescu sau ale nomazilor Cosmin Bumbuț și Elena Stancu. Pe scurt, simbioza discursivă imagine-text s-a născut și a crescut nu doar din rațiuni profesionale, ci și prin „simbioza“ unor relații interpersonale între profesioniști diferiți – iar FFFF i-a adus laolaltă pe cei mai mulți dintre ei.


– Bruegel cel Bătrîn, Children’s Games

În acest nou limbaj, chiar și textul ca atare este „imagistic“, fiind scris în așa fel încît să vezi ceea ce rămîne (sau preferăm să rămînă) invizibil în viața curentă. Din acest punct de vedere, este simptomatic, cred, faptul că Scena9 se prezintă ca vrînd „să desenăm portretul acestei noi generații…“, iar FFFF caută „scrieri care ne ajută să vedem lumea mai clar“. Nu să descrie, nu să documenteze, nu să înțeleagă, ci să „deseneze“ sau să „vadă“ realitatea prin textele lor. Complementar, mulți fotografi documentariști își propun să „descrie“ ceea ce văd. Se poate ajunge și la „Storytelling fără cuvinte“, ca în conferința organizată de FFFF, care și-a propus „o incursiune în foto-video jurnalism, pentru a afla cum se construiește „firul narativ din spatele unor povești vizuale“.

Pe de altă parte, acest limbaj este unul „comunicativ“. Pare tautologic, căci limbajul este, prin definiție, comunicare. Cel mai bine explică, după părerea mea, Vlad Tăușance în ce sens și măsură se poate vorbi de un limbaj comunicativ. Într-o societate există mai multe „limbi“, atrage atenția acesta: limba politicienilor, a business-ului, a ONG-urilor, a șoferilor, a adolescenților etc., iar aceste lumi, aceste limbi nu prea comunică între ele. Soluția „clasică“ în această privință consta în organizarea unor cursuri de comunicare, limitate, de obicei, la lumea corporațiilor. „Dar de ce cursuri de comunicare?“ – se întreabă retoric Tăușance. „În general, este o pierdere de timp; două săptămîni mai tîrziu, au uitat tot ce s-a întîmplat. Nu mai bine aducem noi aceste două lumi, ONG-urile și lumea asta a comunicării, marketingului, advertising-ului, împreună?!“ „Noutatea“ este formulată de Tăușance în termenii următori: „Dacă vreți să aveți o comunicare mai bună în organizația dumneavoastră, nu este suficient, de obicei, să angajezi pe cineva, nu poți cumpăra o comunicare mai bună. Este o chestie care ține de cultură, de o cultură organizațională, iar o cultură se întîmplă deschizîndu-te către oameni și comunități noi. Dacă vreți să schimbați ceva sistemic, ieșiți din zona asta de ecosistem închis, de ego-sistem“, adică din bula propriului limbaj, și învățați „limbi străine“. Pare simplu și/sau trivial, dar nu este: lucrul care se învață cel mai greu în viață este exact să asculți și să vorbești cu Celălalt. Toți cei la care mă refer au învățat acest lucru, miza fiind acum „ieșirea din bulă“, iar gala permanentă a Superscrierilor este deja un exemplu în acest sens.

Iar toate acestea se regăsesc în editare, care îmbină discurs, imagine și grafică. Rezultatul este că pînă și anchetele jurnalismului de investigație comunică mai mult și mai profund: prezentarea cazului Burnei de către Luiza Vasiliu și Vlad Ursulean, de pildă, nu mai este doar dezvăluirea unor informații ascunse, ci și imaginea unei vieți distruse.

Și „hedonismul“? În acest context al unei responsabilități creative, s-ar părea că acesta chiar nu contează. Nu poți să intervii însă cu adevărat în social dacă nu iubești societatea, dacă nu te atrage și nu-ți face plăcere întîlnirea cu Celălalt – și dacă nu o cauți tocmai pentru că îți face plăcere să o găsești. Dincolo de eficiența sau frumusețea textelor sau a imaginilor, transpare peste tot această bucurie a descoperirii celuilalt, a empatiei și a implicării benefice în viața celorlalți – și deci în propria viață. Există și aici o relativă noutate: într-o societate care se raportează la realitate fie cu dispreț, indiferență și/sau mizerabilist, fie încrîncenat și justițiar, o privire responsabilă, dar senină și ludică, te convinge să te raportezi și tu altfel la lumea în care trăim și la propria ta poziție în această lume. Nu vreau să spun vorbe mari, dar această „societate alternativă“ m-a ajutat să intru mult mai optimist în noul an decît este, probabil, cazul. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.