Într-unul dintre articolele sale, Bernard Stiegler definea omul ca o ființă alcătuită din dependențe. Printre dependențele noastre, atît de des inventariate și catalogate de psihologi, sociologi și antropologi, se numără și una mai puțin studiată: dependența de ficțiune. Sînt puțini cei despre care se poate spune că sînt dependenți de „marea literatură“ (Stiegler, care a început să citească filozofie la închisoare, e o excepție notabilă). Din nefericire, marile cărți ale omenirii sînt ca niște pastile amare: fac bine, dar nu le iei cu plăcere. Eu, recunosc, mă număr printre împătimiții romanelor polițiste. Adevăratele romane polițiste nu au autori, ci doar detectivi. Joseph ­Rouletabille, Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Miss Marple, Inspectorul Rebus sînt personaje care mi-au captivat imaginația și de la care am învățat enorm.

Recent, datorită Editurii Humanitas, galeria mea mentală de tipuri detectivistice s-a îmbogățit cu un personaj fermecător: Erast Fandorin. Nu-l pot compara decît cu un alt personaj de care am fost fascinată toată adolescența mea, „Marele Combinator“ Ostap Bender din romanele Douăsprezece scaune și Vițelul de aur ale scriitorilor Ilf și Petrov. Deși fundamental diferiți și din tabere opuse – Ostap Bender este prototipul escrocului fermecător, iar Fandorin este un analitic introvertit cu comportamente nevrotice –, există în ambii un potențial reacționar care-i face imuni în fața oricăror spălări pe creier ideologice. Fără a fi în vreun fel implicați politic, doar prin ceea ce sînt, și Bender, și Fandorin reprezintă o amenințare pentru orice sistem totalitar. Lui Bender, dorința sa „capitalistă“ de îmbogățire îi dezvoltă o intuiție fantastică, prin care reușește să găsească, asemenea unui șoarece de laborator bine dresat, toate portițele legale prin care își poate strecura combinațiile. Fandorin, descendent al unei aristocrații ruinate, păstrează încă, în umila sa poziție de funcționar public, acea noblețe a vechilor stirpe boierești pentru care orice revoluție e o indecență: pus să aleagă între progresul științific care cere jertfe umane și valoarea unei singure vieți, el nu ezită să o aleagă pe a doua. Deși, să ne înțelegem, e fascinat de aparatul lui Bell și, ca orice aristocrat, un automobilist convins.

Am început să citesc seria romanelor lui Boris Akunin cu Gambitul turcesc, o alegere care m-ar fi putut deturna de la încercări ulterioare. Fundalul istoric e reprezentat de războiul ruso-turc din 1877-1878, iar contribuția românească, decisivă pentru cîștigarea acestui război, e prezentată în roman într-o lumină ușor nefavorabilă. Figura lui Fandorin m-a captivat însă, și după ce am citit alte trei romane, zilele trecute am reușit să găsesc și Azazel, primul din serie. Pentru că misterul tîmplelor albe ale lui Fandorin nu-mi dădea pace, la un moment dat, urmînd exemplul studenților mei, pentru care Google e instanța supremă, am recurs la Wikipedia. Surpriză! Nu doar că m-am lămurit cu privire la trauma suferită de eroul meu, dar am descoperit că există o pagină întreagă dedicată lui Fandorin. Acest personaj fictiv are rubrici speciale dedicate vieții private, soțiilor și copiilor săi, laolaltă cu descrierea sa fizică, intelectuală și morală, și un rezumat al romanelor în care apare.

Pentru cititorii tineri, acest lucru nu reprezintă nimic neobișnuit. Pentru mine însă, crescută în vechiul regim cu două ore de desene animate pe săptămînă, cărți cît încape și străină de orice revoluție digitală, faptul că Fandorin are o pagină, la fel ca inventatorul său, a fost o revelație. Atîta vreme cît trăiam doar în lumea reală, dependența mea de cărți și personajele lor avea ceva rușinos. Mama mă certa mereu pentru că în vacanțe nu făceam nimic, citeam de dimineața pînă seara. Dar pentru mine, ca și pentru mulți alți copii acum fascinați de jocurile video, lumea cărților era la fel de reală ca aceea în care trăiam. Mi-au plăcut întotdeauna scriitorii care, asemenea lui Nabokov, au avut această intuiție a realității universului ficțional, scriitori ale căror personaje se plimbă cu nonșalanță dintr-un roman într-altul ca din București la Ploiești. Cărțile pe care le iubim alcătuiesc o lume în care ne simțim la fel de acasă ca în lumea reală.

Iar această realizare a venit odată cu lumea virtuală. Pentru că ea face parte din viața noastră de zi cu zi, pentru că fără Internet nu mai putem trăi, simțul realității începe să-l includă și pe cel al fictivului. Dacă în vremea adolescenței mele aș fi mărturisit public admirația mea pentru Ostap Bender, aș fi părut ciudată. Odată cu Internetul, dependența noastră de ficțiune a devenit parte din realitate. Sîntem cine sîntem pentru că sîntem parte (și) din universuri fictive. Pe lîngă pîinea cea de toate zilele, hrana noastră intelectuală și emoțională sînt ficțiunile pe care le iubim. 

Roxana Doncu este lector la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila“, București, și traducător din engleză, rusă și germană.