Lazzaro felice, film italian din 2018, regizat de Alice Rohrwacher, cu Adriano Tardiolo în rolul principal. Lazzaro este un adolescent care trăiește într-un sat numit Inviolata, în mijlocul unei comunități de țărani săraci, care cultivă tutun pentru stăpîna acelor locuri, marchiza Alfonsina de Luna. Oamenii trăiesc izolați de lumea modernă, sînt ținuți în sclavie, veșnic înfometați și veșnic îndatorați marchizei, în locuințe comune, fără școală și fără spitale, fără apă și fără lumină (povestea filmului pornește de la un fapt real, găsit de regizoare în presa italiană, despre proprietara unei fabrici de tutun arestată după ce poliția a descoperit condițiile inumane în care lucrau angajații de pe plantațiile ei de tutun). Lazzaro este un muncitor harnic, ascultător, atent la ceilalți și la nevoile lor, gata să ofere celor din jur ori ajutor, ori un strop de cafea pregătită de el, ori grijă pentru bătrînii comunității. Generozitatea și sacrificiul sînt îndeplinite fără gesticulație inutilă, fără surîsuri sau cuvinte amabile, ci firesc, în tăcere: pe chipul lui blînd nu citești nici bucurie, nici tristețe, nici îngrijorare, nici fericire, doar ochii larg deschiși către oamenii și locurile care îl înconjoară. Fiul patroanei îi transmite false semnale de prietenie (îi sugerează chiar că ar putea fi frați), doar pentru a-l atrage într-o șmecherie pusă la cale pentru a sustrage bani de la mamă. Lazzaro îl crede și îl slujește. Fără să judece, fără să întrebe, fără să se păzească, fără să pună la îndoială cuvintele noului său prieten. Aventura se termină cu venirea poliției (care descoperă comunitatea și condițiile teribile în care trăiește) și cu arestarea patroanei. În acele momente, Lazzaro cade de pe o stîncă și se trezește ani mulți mai tîrziu, după care pornește spre cel mai apropiat oraș, în care își regăsește cîțiva dintre foștii consăteni, peste care trecerea timpului și a sărăciei a lăsat urme. Doar chipul lui Lazzaro a rămas același, tînăr, fără umbre, fără cearcăne. Își reîntîlnește și vechiul prieten, fiul patroanei, pe care este gata din nou să îl slujească.

Cele mai multe comentarii despre film vorbesc despre inegalitate, despre sărăcie versus bogăție, despre lumea nemiloasă a capitalismului care nu dă nici o șansă celor aflați la periferia societății. Este, desigur, un mesaj important al filmului. Dar ar fi prea puțin și prea la îndemînă: Lazzaro nu este un revoluționar, nu urmărește un program de schimbare a lumii, nu împarte oamenii în buni sau răi, după clase sau avere. Este, mai curînd, Lazăr cel înviat de Iisus din morți, ori Lazăr, slujitorul bogatului, cel pe care acesta, din iad, îl roagă să-i povățuiască familia cum să ducă o viață cumpătată. Lazzaro nu se plînge, nu înfierează, nu adună venin nici cînd propria comunitate îl socotește o piază rea sau o gură în plus de hrănit, nici cînd biserica își închide porțile în fața lui, nici cînd lumea străină, pradă prejudecăților, îl agresează. Lazzaro are încredere în cuvînt și în oameni. Iar lumea lui, așa cum o vede el, fără alb și negru, fără îndoieli și fără gînduri ascunse, este o lume care ne-a fost dăruită cîndva, dar pe care am pierdut-o.

Măsura frumuseții filmului și a complexității lui o găsim și în cuvintele regizoarei Alice Rohrwacher: „Am vrut să spun povestea cuiva care nu este în căutarea propriei fericiri, ci a fericirii pentru ceilalți. (…) Poate că amintirea inocenței lui Laz­zaro este și frumoasă, și dureroasă, pentru că este amintirea lumii originare, cu tot dorul de început, o lume de care am fost despărțiți, dar de care încă ne putem aduce aminte“.

Maria Iordănescu este psiholog.