Am scris, data trecută, despre gospodina din comunism. Despre ipostaza asta a feminității. Am ales-o pentru că, în cazul ei, influența vremurilor era mai evidentă. Ea se manifesta, însă, cu destulă intensitate, și-n cazul altor categorii de doamne și domnișoare.

Nu erau, deloc, vremuri politic corecte. Erau vremuri pe care, cu sensibilitățile de azi, le-am numi, probabil, sălbatice, primitive și machiste. În sensul că, dacă erai femeie și tînără, pe atunci, puteai fi obiectul atenției nedisimulate a concetățenilor tăi de sex opus. Pe scurt, pe atunci puteai fi agățată pe stradă. Chestia asta se-ntîmpla frecvent, cu diverse intensități (de la priviri și fluierături la urmăriri) și nimeni nu acuza pe nimeni de hărțuire sexuală. Dacă respectivul devenea mult prea obraznic ori agresiv, îl apostrofai sau chiar chemai un milițian. Care venea, dar trata cazul cu condescendență: da, te ajuta, dar te lua un pic de sus, prea cu bună dispoziție.

Cînd am spus că nimeni nu acuza pe nimeni de hărțuire sexuală nu am vrut să fie o remarcă nostalgică. Nu mi se părea deloc simpatic cînd nu știu ce individ de care nu aveai nici un chef se ținea după tine o bucată întreagă de drum, doar pentru că purtai o fustă mai scurtă. Și pentru că i se permitea. Atitudinea asta intra în „fișa vremurilor“: femeia, dacă nu voia să aibă probleme, trebuia să arate și să se îmbrace ca o femeie „serioasă“. Dacă îndrăznea să aibă fusta mai scurtă și bluza mai decoltată, însemna că e disponibilă. Însemna că și-o cere.

Desigur, am exagerat. Voit. Bărbații în cauză nu cred că-și exprimau coerent și conștient aceste gînduri pline de miez. Cred însă că, la modul subconștient și instinctiv, le aveau. Cînd mă îmbrăcam uneori mai îndrăzneț, pe vremea aia, era ca și cum aș fi ieșit pe scenă și mi-aș fi luat în primire rolul din spectacolul care începea cînd deschideam ușa blocului. Trebuia să-mi construiesc o atitudine, cea cu care să fac față drumului de la Romană la Adesgo, să zicem. O atitudine care să combine postura de divă ce calcă pe covorul roșu (tipică pentru adolescentele teribiliste) cu una de sfidare a eventualilor admiratori nelalocul lor. Așa că urcam dealul de la Adesgo într un soi de combinație între sfidare și autoafirmare. Mă amuzam prinzînd privirile celor din jur și apoi aruncîndu-le, la rîndul meu, nu înapoi, ci cumva deoparte, pe asfaltul imperfect. Ca și cum acestea ar fi ricoșat într-un fel de scut de supereroină.

De fapt, nu eram nici o supereroină, ci o biată femeie sub vremi. Și cînd spun „eu“, e vorba, evident, de un „eu“ generic, care mă include pe mine doar într-un colțișor, și pe toate celelalte femei de vîrste și în situații asmenătoare cu mine din epoca de atunci. O femeie care trebuia să-și dezvolte strategii de comportament pentru o simplă ieșire pe stradă. În loc să se îmbrace cum are chef și să țîșnească, pur și simplu lipsită de griji, pe ușa blocului. Ce tîmpenie mai era și asta cu ținuta indecentă? Atîta timp cît prin felul în care te îmbrăcai nu-i lezai pe alții, te spălai, nu miroseai, nu transmiteai boli, nu era treaba nimănui cum te îmbrăcai ori cît de țanțoșă și mîndră de feminitatea ta te ițeai pe stradă.

Chiar așa, fără nici un scop. De ce am fost învățate ca întotdeauna cînd ne dichisim să avem un scop? Să ne îmbrăcăm mai îngrijit și mai incitant cînd vrem să dăm gata vreun mascul „feroce“ sau să participăm la nu știu ce eveniment unde trebuie să ne arătăm mușchii? Ideea e să o facem pur și simplu pentru noi sau pentru că așa avem chef, fără raportarea obligatorie la vreun principiu masculin. Sigur, astăzi s-au mai schimbat lucrurile și avem tot mai mult curaj să facem asta, cel puțin în anumite locuri și în anumite medii sociale. Am auzit de slut-shaming și am înțeles ce înseamnă.

A rămas însă mult și din cealaltă mentalitate. Tot de la cazul Alexandrei am pornit. De la felul în care unii dintre polițiștii la care s-a apelat pentru dispariția ei au încercat să ducă totul în deriozoriu și să-i paseze responsabilitatea victimei: din cîte îmi amintesc, reacția primului polițist înștiințat de dispariția ei a fost că și-ar fi găsit pe vreunul… Aceeași mentalitate conform căreia femeia e o ființă din alte lumi, periculoasă, o ispită căreia bărbatul se căznește să-i facă față.

În condițiile astea, atitudinea celor din generația fiului meu, care tratează sexele chiar ca egale, cu drepturi și îndatoriri egale, cu înclinații și preferințe sexuale la fel de neașteptate, mi se pare mai corectă. Da. Știu, eu însămi am spus-o de atîtea ori, se pierde ceva din inefabilul interacțiunii dintre sexe, din curtoazia masculină și toate ritualurile ei. De fapt, nu cred că se pierd: cred că rămîn acolo unde e cazul și unde partenerii le pot duce. În rest, regulile, atunci cînd nu se ajunge la exagerări absurde (căci da, nu neg și această tendință a corectitudinii politice), cred că sînt binevenite. Ne permit să ne mișcăm liberi, bărbați, dar și femei, mai puțin procupați de fleacuri și măcinați de prejudecăți.