Între chipurile vieții spirituale, monahul reprezintă o instanță privilegiată. El semnifică „experiența radicală a nașterii omului nou în Dumnezeu“ (Scrima, Despre isihasm, Humanitas, 2003), altfel spus reorientarea totală*, fără rest, a umanității spre asimilarea și transformarea interioară a evenimentului pascal. În sine, miza și rigorile acestei opțiuni sînt, pentru mulți aflați doar la hotarele pustiei, cutremurătoare: monahismul reprezintă, în descrierea pe care i-o face Părintele Scrima, nu doar o recapitulatio a teologiei răsăritene, nici doar o lectură vie a Scripturii, ci, în chip esențial, un mod de a locui „în umbra crucii“, parcurgînd clipă de clipă efectele „trupești“, cotidiene ale „adevăratei morți-învieri“ christice.

Privite din acest unghi, celelalte ex-pe-rien-țe spirituale posibile, inclusiv cele colorate cultural, care suportă medieri estetice, filozofice sau sociale, par a fi simple aproximări ale „căii“, introduceri sau tîrcoale date opțiunii însingurării neabătute. Dincolo de problema teoretică mai largă a locului pe care îl ocupă radicalitatea în economia unui act de credință, acest fapt așază și pe cititorul textelor Părintelui Scrima sub semnul inițial al unei dileme de plasare. Fișa de autor scrie că este monah, membru al Rugului Aprins, arhimandrit al Patriarhiei Ecumenice, doctorand la Benares, profesor de filozofie și științe religioase la Beirut și multe altele; în scrierile sale pot fi găsite reflecții privind mai toate domeniile umanioarelor, alături de microfizică sau matematică. Întrebarea care se pune este: cum coexistă toate acestea din urmă cu vocația radicală a monahismului? Nu sînt ele irelevante din punctul de vedere al opțiunii pustiei?

Tot cîteva texte ale lui André Scrima pot înlătura această perspectivă imobilizantă asupra monahismului și redi-men-sionează, în același timp, tema ra-di-calității în contextul unei fenomenologii a experienței religioase. În primul rînd, Tradiția este văzută ca un fapt de viață, ca o transmitere vie, personală, a misterului: „această viață în Dumnezeu, pentru Dumnezeu se înscrie în oameni vii și se transmite prin ei. Asta înseamnă Tradiție, parádosis (conform termenului grecesc): ceea ce se dă, se transmite, transmiterea de viață spirituală“ (Scrima, Despre isihasm, Humanitas, 2003). Modelul maximal al unei opțiuni spirituale, orientarea exclusivă și profundă, minuțioasa delimitare a unei metode capătă un iz primăvăratic în momentul în care sînt consemnate nu în Regulae, ci în biografii de basm, precum cele din Pateric. În plus, această viață spirituală modelată și transmisă prin întruchiparea personală a dorului față de Ceruri capătă, spune Părintele Scrima, un sens axial, e o „axă care orientează spre esențial“.

Radicalitatea modelului se măsoară așadar prin forța lui de atracție, prin capacitatea de a întrupa pînă și în gestul mărunt evenimentul pascal și nu prin înstrăinarea produsă în lume de o prezență orbitoare. Michel de Certeau observa, într-un dialog cu Jean-Marie Domenach, faptul că transcendența creștină, spre deosebire de cea din islam, are ca semn nu îndepărtarea, separația sau intangibilitatea, ci capacitatea de a „altera“ lumea, imprimînd-o cu prezența sa neașteptată, dislocîndu-i obișnuințele și resemnificîndu-i limbajul. La fel, și aici modelul maximal al unei experiențe spirituale își măsoară autenticitatea prin intensitatea vectorială pe care o imprimă celorlalte tipuri de experiențe, prin dislocarea monotoniei lor metodologice. În lumea actuală, remarca Părintele Scrima, sacrul este delocalizat, nu mai dispune de un sediu (fie el templu, biserică sau arbore) și nu are program de audiențe; redus la intensitatea infinită a unui punct fără dimensiuni, el își schimbă funcția: nu instituie, ci atrage, nu legitimează, ci seduce. La fel, modelul maximal al experienței spirituale nu „guvernează“ solitar cîmpul celorlalte experiențe, ci le învăluie subtil, cu neașteptatul care însoțește faptul de viață concret al celui care „transmite“ tradiția Duhului. Admirația, ca formă a prieteniei, înseamnă a-l urma sau măcar a-i sta alături, ca în Upanishade.

Relația dintre modelul maximal și instanțele secunde ale experienței spirituale poate fi articulată mai precis plecînd de la o temă frecventă a Părintelui Scrima: aceea a relației dintre maestru și discipol în tradiția răsăriteană. În mod simptomatic numit „Părinte“ sau „Avvă“, maestrul este „vîrful cel mai avansat al lucrării Duhului în lume“ (Scrima, „Maestru și discipol în Răsăritul creștin“, în Timpul rugului aprins, Humanitas, 2000). Radicalitatea situării lui stă nu în cunoașterea unor taine, ci în întruchiparea maximală (dar după puterea de a-l găzdui a lumii în care trăiește) a harului. Scandalos uneori pentru logica „urbană“ a celor veniți să asculte un cuvînt, intempestiv în manifestări, Părintele nu livrează rețete de mîntuire sau rezumate dogmatice. Dimpotrivă, el se transformă în vehicul al Duhului pentru discipol și modelează prezența transcendenței după rigorile și limitele sufletului său unic. El știe cît și cînd să-l facă să pășească pe drumul Crucii, să-i impună un ritm, să i orienteze și să-i dozeze lucrările (de la cele înalte ale rugăciunii la cele aparent mărunte, de neînțeles, ca udarea zilnică a unui copac uscat). Relația dintre vîrful și baza muntelui duhovnicesc nu este una ierarhică, la fel cum nu este nici cea dintre diversele tipuri de experiență spirituală și modelul ei maximal. Mai degrabă, ea se constuiește temporal, într-o ordine continuă a intensităților sau, cu o altă imagine din „hermeneutica“ Părintelui Scrima, într-un spectru care se adună, la un moment dat, într-un punct luminos. Oricît ar părea a fi secundare, limitate, incomplete, experiențele spirituale „minore“ (cele considerate a fi „pregătitoare“, din vecinătatea vieții cotidiene) se raportează la modelul lor maximal mai puțin ca un preambul al survenirii Duhului, cît ca o formă de discipolat în care Duhul, deja prezent, se modelează după un ritm aparte. Iar dacă momentul transformării discipolului în maestru este unul de nepătruns, rar înfățișat ca atare, mereu parrhesía („îndrăzneală filială“) este răspunsul adecvat, concret, la chemarea irezistibilă a modelului. 

* În notițele sale păstrate în Arhiva André Scrima, parte din Fondul André Scrima de la Colegiul „Noua Europă“, Institut de Studii Avansate din Bucureşti, Părintele Scrima face diferența dintre monahismul occidental, indreptat spre „încreștinarea profundă a tuturor stărilor umane legitime“ și cel oriental, avînd ca miză „realizarea absolută a acelui unum necessarium fără echivoc sau tranzacție“ – îndumnezeirea omului. 

Ioan Alexandru Tofan este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Dintre cărţile publicate: City Lights. Despre experienţă la Walter Benjamin, Humanitas, 2014.