Declaraţia preşedintelui Obama, conform căreia, dacă forul legislativ american nu măreşte pragul de îndatorare al bugetului, atunci ţara poate intra în incapacitate de plată, a produs o mare bucurie pe multe meleaguri ale planetei, dar mai ales în China şi România. O agenţie de rating chinezească s-a grăbit să scadă cotaţia pentru SUA, ca şi cum ei ar face regulile în finanţele lumii. Despre ai noştri, ce să mai vorbim! Au început, din nou, să-şi şoptească în barbă cu aerul bine cunoscut al celor care ştiu ei ce spun: „Eee, vedeţi?... Tot China o să învingă!... Ştiam noi!...“ 

Comunistoizii chinezi şi români s-au bucurat prea devreme. Declaraţia amintită nu poate fi judecată decît ca un mijloc de presiune în politica internă pentru a continua, în exterior, ceea ce numim expansionismul monetar american şi susţinerea prin monedă a rolului de unică superputere planetară al Americii. 

Dolarul american este arma principală. Politica monetară internaţională americană nu a semănat niciodată şi nu seamănă nici azi cu a unui stat obişnuit, mai mult sau mai puţin întins teritorial. Politica monetară a fost în permanenţă una expansionistă, obligată să susţină colosul politic şi militar care a fost şi este America. O politică a banului expansionistă, acomodativă şi foarte ofensivă – am putea spune. Mai ales după Al Doilea Război Mondial, America a impus, ca putere învingătoare, definitiv, dolarul ca monedă de rezervă internaţională.  

Cu dolari s-au reconstruit Europa şi Japonia, dar şi multe alte ţări şi zone geografice ale lumii. În acelaşi timp, teritorii întregi au fost obligate sau au cedat de bunăvoie securitatea militară pentru dolari americani. În această perioadă putem discuta despre euro-dolari, petro-dolari ş.a.m.d. Beneficiind de cea mai mare rezervă de aur din lume, America a tipărit mulţi dolari după 1945 deoarece fiecare gest de politică externă economică sau militară trebuia susţinut cu bani. După 1971, recunoaşterea convertibilităţii în aur a acestor sume uriaşe nu a mai putut fi susţinută. America a renunţat la convertibilitatea în aur a dolarului, intrînd într-o nouă epocă, din punct de vedere monetar – aceea a banilor discreţionari sau a banilor ieftini. Maşina de tipărit a Băncii centrale americane merge azi înainte, bazîndu-se pe trei mari atuuri pe care i le oferă imperiul: putere militară şi economică; încredere bazată pe competitivitate şi inovaţie; responsabilitate politică şi socială.  

America deţine, prin dolari, controlul a 70% dintre fluxurile financiare internaţionale. Orice decizie de politică economică luată la Washinghton putînd influenţa aproape orice colţ al lumii. Cînd discutăm despre America, dezbaterea despre criză – dacă este vorba de intervenţionism sau liberalism în economie – devine dintr-odată falsă. Imperiul nu stă să măsoare cantitatea de bani din circulaţie şi nici să vadă dacă poate tipări mai mult sau mai puţin.  

Statul american este cel care îşi asumă politic conducerea naţiunii, expansiunea economică, bunăstarea şi stabilitatea cetăţenilor săi. America a decretat, nu întîmplător, că în ultima perioadă întregi zone geografice sînt de un interes maxim pentru ea.  

Ca şi multe din celelalte crize, şi cea din 2007 a venit dinspre America, deoarece aşa era şi firesc. Finanţele lumii se desfăşoară prin intermediul multinaţionalelor financiare americane. Sigur, vom spune că sistemul nu funcţionează corect şi că cineva este ticălos. Da, este posibil, numai că aceasta este lumea în care ne mişcăm. America tipăreşte bani, şi pentru ea legile economice se manifestă şi se aplică altfel. America face legile.  

Sistemul Monetar Internaţional actual este un haos de monede, cursuri de schimb, reguli de conduită, în care numai deţinătorul de dolari poate să se bucure de stabilitate. Aceasta este legătura cu imperiul. Dacă pentru cele mai multe ţări inflaţia este inamicul public numărul 1, acest fapt nu este valabil şi pentru America. Motivul este faptul că dolarul este moneda cea mai căutată, tranzacţionată şi tezaurizată, astfel că problemele Americii se externalizează extrem de rapid. Dolarul este mai simplu, mai rapid şi cu efecte mai puternice decît bomba atomică. Cine ar fi putut inventa o armă cu care să bombardezi toată planeta, în acelaşi timp, fără să produci victime? 

Inflaţia planetară este mecanismul prin care se redistribuie veniturile la nivel global. În acest context, a discuta acum, cu ocazia evenimentelor ultimilor ani, despre o criză a Americii sau, mai mult, a lumii capitaliste mi se pare un demers fără sens.  

Una dintre cele mai năstruşnice idei, pe care o tot văd enunţată prin diferite medii populate de tot felul de oameni este aceea că America ar avea deficite mari (mai ales cel comercial) şi că, deci, problemele nu sînt departe. Cum să aibă deficit o ţară care tipăreşte banii lumii? Este ca şi cum vecinul meu s-ar lăuda că mă are dator, iar eu aş avea acasă o tiparniţă de fabricat bani. Interesant!?! 

Masa monetară în circulaţie a crescut permanent,  dolarul primind o încărcătură politică şi militară extrem de pronunţată. Pentru americani, moneda este altceva decît pentru noi. Economiştii austrieci (Ludwig von Mises) sînt împotriva folosirii în acest fel a monedei. Pentru ei, ca şi pentru noi, moneda este un instrument care trebuie supravegheat atent ca circulaţie şi emisiune, pentru a nu provoca dezechilibre. De aceea se păcătuieşte mult în judecăţi atunci cînd se vorbeşte chiar şi despre criză. Criza noastră nu seamănă cu a lor, deşi atît a noastră, cît şi a lor au aceeaşi cauză.  

Nu exagerăm dacă spunem că această criză financiară reprezintă o plată (contraprestaţie) planetară pentru evitarea unui Al Treilea Război Mondial. America nu cedează nici un centimetru şi nici un cent. Totul înseamnă expansiune, fie că este vorba despre expansiune terestră sau, mai nou, expansiune în spaţiul cosmic. Unii economişti spun, în mod fals, că dacă elementul de discreţionaritate din bani este mare, atunci este pusă sub semnul îndoielii acceptabilitatea. Pentru America, această aserţiune nu are nici o valabilitate. De mult timp dolarul american nu mai este o simplă monedă. Azi, este o armă într-un arsenal de alte arme care se susţin reciproc.  

Principiile economiei, învăţate de noi acasă sau la şcoală, nu-şi mai au locul într-o asemenea ecuaţie. Echilibrul mondial şi pacea mondială pe care le asigură America trebuie plătite într-un fel. Maşinăria inflaţiei planetare a dolarului lucrează tăind zilnic nota de plată a unui prînz la care ne-am aşezat cu toţii în pace.  

Azi, etalonul dolarului nu mai este nici aurul (deşi America continuă să fie cel mai mare deţinător de aur din lume) şi nici alte bunuri. Azi, etalonul, baza dolarului, este încrederea în America, în puterea sa militară, tehnologică şi de competitivitate. 

Se spune adesea că banii ieftini creează o economie a iluziei. Să fie chiar aşa? Să fie o iluzie faptul că omul a plecat în cosmos? Sau poate fi iluzie faptul că durata de viaţă a unui om era, acum 2000 de ani, 30 de ani, iar acum a ajuns la 80 de ani? Să fie o iluzie că din acest imens interval de timp, pe care-l avem acum la dispoziţie, peste 2/3 îl petrecem în favoarea noastră ca indivizi. Să fie o iluzie tehnologiile de comunicaţie şi circulaţie moderne? Sau poate că tot o iluzie este libertatea de circulaţie şi de exprimare? Omul modern, mai demn şi mai sigur pe sine, nu este o iluzie.  

America a gîndit politica monetară aşa cum a gîndit şi celelalte politici: în dinamică, în expansiune, inovativă şi eficace.  

Alan Greenspan a fost criticat de multe ori pentru reducerea ratei dobînzii de politică monetară, uitîndu-se contextul istoric în care s-a întîmplat acest lucru. La începutul anilor 2000, ţara avea nevoie de bani pentru a-şi susţine marea expansiune în exterior, de după încheierea Războiului Rece. După evenimentele din septembrie 2001 s-a început războiul împotriva terorismului, astfel încît această nouă etapă trebuia susţinută. Dacă ne vom întreba ce caută America în Irak, atunci vom ajunge să ne întrebăm şi ce a căutat Cristofor Columb în America. Întrebările pot să-şi piardă sensul atunci cînd se scrie istorie. De fapt, ar fi foarte uşor dacă am uita că războiul dintre Orient şi Occident durează de 2500 de ani. Cine nu ştie asta îşi explică, într-adevăr, cu greutate intervenţia americană în Afganistan şi Irak. Sigur că politica banilor ieftini într-o ţară atrage după sine redistribuiri de avuţie în acea ţară, după cum o politică globală a banilor ieftini atrage după sine redistribuiri globale de avuţie.  

Aş spune deja că nu mai contează cantitatea de dolari, cît calitatea lor. Or, calitatea lor este bună, atît timp cît America rămîne în fruntea lumii, din punct de vedere al competitivităţii şi tehnologiilor. Pentru America nu echilibrele sînt prioritatea, ci inovarea, nu stabilitatea, ci expansiunea. O altă lume cu alte reguli.  

Pentru a ne fi mai uşor în economie trebuie să înţelegem politica. Toate măsurile luate de America după Al Doilea Război Mondial au fost acelea ale unei puteri învingătoare, care se confruntă cu noile provocări impuse pe arena internaţională de competiţia cu URSS şi cu lumea comunistă. Toate gesturile sale politice au stat sub acest semn: de la criza rachetelor din Cuba, războiul din Coreea, Vietnam sau intervenţiile militare din America de Sud, Iugoslavia, Orientul Mijlociu. Mai ales după crizele petroliere din 1973-1974 şi 1978-1979, lumea occidentală şi-a dat seama că, într-o lume a petrolului, nu poate sta la mîna statelor arabe exportatoare de petrol (OPEC).  

Politica sa monetară nu poate semăna cu nimic din politicile monetare ale altor state mai mici, pentru simplul motiv că aceasta este politica monetară a unui hegemon, adică o ţară care nu respectă regulile, ci construieşte reguli. Numai plecînd de la aceste lămuriri vom înţelege mai bine mecanismul de transfer al efectelor crizelor financiare în lumea prezentă.  

John Adams, preşedintele SUA între anii 1797 şi 1801, a spus că sînt două modalităţi de cucerire şi subjugare a unei naţiuni. Una este prin sabie şi cealaltă este prin îndatorare. Este un mecanism extrem de simplu, care-l scuteşte pe hegemonul modern de implicare directă şi gestiune a unor spaţii extrem de întinse geografic. Prin bani, giraţi şi conduşi de Fondul Monetar Internaţional, se realizează o ocupare subtilă, cu costuri minime. Hegemonul modern impune condiţii din ce în ce mai stricte pe plan internaţional la împrumuturi, iar calificativele agenţiilor specializate ierarhizează ţări şi teritorii . 

Cu ocazia acestei crize, majoritatea statelor lumii au redeschis discuţiile cu America şi Fondul Monetar Internaţional. Banii primiţi de la FMI au fost folosiţi pentru recapitalizarea sistemelor bancare, astfel încît să se evite falimente care să fi putut prăbuşi întreg sistemul economic. Uneori, FMI merge pînă acolo încît impune adoptarea unor seturi întregi de legi într-o zonă economico-financiară. Nu degeaba reprezentanţii fondului sînt primiţi, oriunde ar merge pe glob, ca veritabili agenţi ai unei puteri străine, care se implică în cursul unor economii şi societăţi pe care, uneori, nici nu le cunosc foarte bine.  Prin bani, America şi Fondul Monetar Internaţional impun, uneori, condiţii foarte stricte, cum sînt îngheţarea salariilor, majorarea taxelor şi impozitelor, disponibilizări de salariaţi, păstrarea unui deficit bugetar în limite extrem de mici. Prin tot ceea ce face, America demonstrează că banii şi sistemul bancar sînt doar instrumente, şi nu scopuri în sine.  

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.