Elite. Atunci cînd termenul este aruncat în mijlocul frazei ori cînd apare expus în subtitlul din josul ecranului, aerul devine rarefiat, vocea tremură, sprîncenele se arcuiesc iar degetul arătător împunge accentuant verticala. Discursul păşeşte într-o altă tonalitate: se discută lucruri serioase!

Se discută mult despre elite în România anilor 2000. Unde sînt? De ce aşteaptă? De ce nu se implică? Un ministru le invita mustrător pe elite să iasă la luptă, să-şi asume conducerea universităţilor, să lase deoparte critica pasivă. Însuşi preşedintele ţării le cheamă să se implice, să pună umărul... Tabloul marţial în care sînt invitate este complet. Tranşeele aşteaptă, armele sînt încărcate – elitele lipsesc din post! 

Surprinzător, în doar cîţiva ani, termenul a ajuns să eticheteze, de la acel rîvnit vector al vieţii publice de care fuseserăm pe nedrept văduviţi atîta amar de vreme, garant al performanţei şi ierarhiei, un fel de copil alintat, mereu îndărătnic, cu grimasă îmbufnată, tot timpul ascuns sub masă... Elitele au devenit subit antipatice, arogante, suspecte. Nu avem ce face, ne resemnăm. Discursurile şi chemările care le sînt adresate în spaţiul public, atunci cînd interesul electoral simte profitul, sînt acum dublate de certitudinea că nu vor primi răspuns. În definitiv, poate ne putem descurca şi fără. Aşa că ne alegem propriile repere. Avem acum libertatea de a o face.

Îi privim cu interes pe cei care ştiu să lupte şi care se implică – descurcăreţi, simpatici, înţeleg aluziile, fraza întoarsă, replica acidă. Înţeleg legăturile, influenţele şi trocurile de tot felul. Sensibili la sensibilităţile străzii, ne întind mîna, ne bat pe umăr... Inteligenţa înseamnă a te adapta, scria undeva, într-un citat şchiop. Aşadar avem nevoie de oameni inteligenţi – într-un cuvînt, capabili să se descurce. Mergem mai departe, constatăm şi cum se descurcă descurcăreţul. Pentru sine şi pentru cei din jurul său. Atît.

Din cînd în cînd apar timide, clipind încurcat, cu ochii vizibil deranjaţi de reflectoarele din studiouri, elite ale propriei profesiuni – oameni cu traiectorie precisă, trecut articulat şi viitor personal previzibil. Par a nu cadra cu laşitatea şi letargia de care îi suspectam... Aşadar, astfel arată: personaje cu profunzime, depăşind planul bidimensional al descurcăreţilor simpatici la a căror reciclare sîntem martori în uşoare emisiuni de televiziune ce tranşează subiecte grele. Şi totuşi, ne par lente în mişcare, incapabile de adaptare rapidă şi piruete spectaculoase. Ne-am cuplat atît de bine la acele repere plate de care avem parte mai mereu în spaţiul public şi la mişcarea lor dezordonată, încît înţelegem doar agitaţia, îmbulzeala şi circul.

Esenţială pentru chestiunea acestei specii rare, greu de scos din mediul propriu pentru a oferi, poate, măcar o alternativă de gestionare a acestei democraţii cu reţetă originală, este chiar descendenţa etimologică a termenului. Aflăm că la origine s-ar afla latinescul electus/eligere. Şi mai surprinzătoare, traducerea în română: ales/a alege... Cu alte cuvinte, elitele şi peisajul căruia îi aparţin presupun alegere. Şi noi ne-am ales reperele: fie în piaţa publică, fie în studiourile televiziunilor, fie pe scenele ridicate la zilele oraşelor. Diferenţa, însă, este că elitele nu se aleg prin ridicarea mîinii, prin rating ori charismă. Sînt alese rece şi puţin spectaculos prin selecţie, prin examen, prin performanţa pregătirii personale. De partea cealaltă, personajele bidimensionate compensează stagnarea propriei deveniri cu gestică precipitată şi discurs în rafale – „Dacă nu-i poţi convinge, zăpăceşte-i!“ suna una din absurdele formule ale lui Murphy.

De ce nu luptă elitele pentru a ieşi în spaţiul public? Răspunsul poate părea crud: pentru că îşi permit luxul de a nu cunoaşte ambiţia de a fi şi reper al scenei publice. În prezentul românesc, sensuri fireşti care nu ar necesita note de subsol sfîrşesc prin a fi pervertite. Astfel, statutul de reper profesional ori public devine, pentru individul bidimensionat, sinonim cu dobîndirea unui nou statut personal, cu propria bunăstare. Se cheamă că a reuşit în viaţă, le-a arătat celorlalţi cine este el. Logica propriei poziţionări ajunge să aibă reflex medieval. Pentru intelectualul de elită, a deveni şi reper pentru spaţiul public ori profesional căruia îi aparţine echivalează cu o pură întîmplare, hazard ce-i aduce chiar o sumă de neajunsuri. Aceeaşi întîmplare devine, însă, şansă pentru cei din jur. Li se oferă şansa stabilirii unui sistem concret în care mişcarea să nu mai fie una dezordonat-agitată şi sacadată, ci dimpotrivă – constantă, raportabilă la coordonate, la plus şi minus, la sus şi jos... 

De ce nu luptă atunci cu cei pe care îi critică, de ce nu-i elimină din acest spaţiu public dacă tot îi consideră virusaţi şi capabili de virusare? De ce – vorba ministrului – nu-şi asumă poziţii de conducere?

Din nou răspunsul este, mai mult ca sigur, antipatic: pentru că nu au antrenamentul necesar! Elitele au întotdeauna trecut la vedere, istorie verificabilă, liniară, continuă. Certificate prin performanţă, sînt rezultate ale pregătirii personale şi ale examinării riguroase. De cealaltă parte, personajele bidimensionate sînt bine antrenate tocmai în a mima performanţa, a simula pregătirea şi, în cele din urmă, a dribla examinarea. Primii mizează pe suveranitatea regulii şi a parcursului, ceilalţi tocmai pe ezitarea arbitrului judecător şi scurtcircuitarea regulamentului.

Diferenţa nu este făcută de existenţa ori absenţa spiritului competitiv. Diferenţa este făcută de faptul că pentru unii competiţia înseamnă luptă dreaptă, în vreme ce pentru ceilalţi a devenit un teritoriu al nimănui, unde orice este posibil.

Analogia cu sportul nu este întîmplătoare. Acolo ierarhia rezultă în urma jocului, iar jocul se construieşte pe reguli şi fair play. Nu există jumătăţi de măsură. Poate nu degeaba marile civilizaţii ale Antichităţii cuplau în mod fundamental educaţia individului cu sportul. Poate de aceea campionilor li se ridicau statui în pieţele publice, repere probate în competiţie. Principiile se aşezau în piatră, dovadă că excelenţa şi competenţa se pot valida doar în confruntare. Dar nu în orice confruntare... 

Or, în condiţiile unui sistem mişcător în care regulile se aplică fluctuant, ajung să fie opţionale fără ca vreo autoritate-arbitru să intervină, eşecul elitelor este previzibil. Nu pot face faţă unui mutant mereu alunecos, gata să ia orice formă, gata să dribleze orice regulă. Şi atunci, dacă nu sînt capabile să dea din coate, să intre pe fereastră atunci cînd uşa rămîne închisă, să pună la punct, să jongleze cu verbul şi băşcălia, regulile spaţiului public românesc nu le oferă nici o şansă... Paradoxal, poate, dar nu elitele sînt cele care cer tratament preferenţial şi legi speciale. Ele au făcut deja o alegere. Cei care îi cheamă să iasă în faţă, nu. Nu se cer nuanţe şi favoruri, ci dimpotrivă: ridicarea ceţii, fixarea unei platforme comune de joc, competiţia deschisă, respectarea regulilor. Cîtă vreme cei care au prima şansă sînt specialiştii jocurilor de culise, atleţii salturilor peste selecţie şi examinare, băieţii descurcăreţi şi fetele care ştiu ce vor, elitele nu vor fi niciodată dublate şi de statutul de reper.

Şi atunci, domnilor îngrijoraţi pe bună dreptate de absenţa elitelor din spaţiul public românesc, nu pot decît să vă asigur de un singur lucru: atunci cînd veţi înţelege că aveţi de făcut o alegere, atunci cînd veţi oferi un teren de joc fără gropi şi noroi, atunci cînd veţi fi gata să deveniţi arbitri activi, şi nu onorifici, atunci cînd veţi fi gata să vegheaţi, aşa cum vă cere şi statutul funcţiei, la respectarea regulamentelor şi procedurilor de performanţă, atunci veţi vedea în sfîrşit cum elitele devin şi repere, fără a avea nevoie de condescendente invitaţii oficiale pentru a lupta!

Horia Dinulescu este arhitect.