Show-urile de tip reality TV sînt o plăcere vinovată a multora dintre noi, mai ales cînd au un substrat competițional. Tensiunile dintre concurenți – chiar dacă exagerate de producători sau de un montaj păcălitor –, momentele conflictuale – chiar dacă stimulate de scenarii anterior stabilite –, răsturnările de situații, empatizarea cu cei vulnerabili creează, se pare, dependență.

Astfel de competiții pot să fie citite și într-o altfel de cheie: pedagogică. De exemplu, emisiunea Chefi la cuțite (din care am vizionat – în scop didactic, nu-i așa? – cîteva episoade din sezonul 3/2017). Cum poate un pedagog să vadă acest spectacol? Ce poate acesta să culeagă util practicii didactice?

Să vedem: avem trei maeștri bucătari (numiți în continuare „chefi“, conform preferinței emisiunii); aceștia își formează echipe pe care le îndrumă în competiția pentru cîștigarea unui titlu individual de cel mai bun bucătar. Iată, așadar, cuvintele-cheie: bucătari mentori, echipă, întrecere. Teoretic, un scenariu cu mult potențial formativ pentru un telespectator. Acesta ar putea să-și extindă propriul repertoriu culinar, ar putea să vadă atmosfera unor bucătării profesioniste, cu echipe funcționale, conduse cu respect.

Însă nu e așa. Strivit de presiunea necesității de a face audiență, spectacolul se transformă într-o arenă cu accente „gladiatoriale“, cu voci ridicate și acide. Și în alte locuri ale lumii, show-urile de genul acesta plătesc tribut rating-ului. Un profit consistent se extrage din transformarea bucătăriei într-unul dintre cele mai stresante spații. Peste tot, spectacolul fierbe în sucul unei agresivități clocotitoare, probabil gonflată artificial, la indicațiile prealabile impuse de formatul emisiunii. Tensiunile sînt exacerbate, conflictele stimulate, maeștrii bucătari îngroașă tușele și își vîntură în aer propria superioritate și strigătele trufașe de dominare.

Din capul locului, emisiunile de acest gen sînt destinate să seducă prin aroganță și să vîndă umilire. Însă în spatele formatului poate să fie citit specificul cultural local, căci, în spontaneitatea lor, protagoniștii transmit un repertoriu propriu de comunicare. O întreagă antropologie a umilirii și supunerii se așază implicit în spatele formatului standard, dezvăluind preferințele autohtone de adresare și specificul local al relației „învățat – învățăcel“. Tocmai de aceea emisiunea este relevantă didactic, căci reproduce condensat o întreagă pedagogie a puterii celui experimentat asupra celui novice, a maestrului asupra începătorului, a profesorului asupra celui care învață. Bucătăria devine un spațiu generic, un simbol al multor încăperi-gazdă pentru interacțiuni de învățare/cooperare/competiție, așa cum este și… clasa de elevi.

Dotați cu un limbaj caustic – probabil un veritabil atu mediatic –, chefii „la cuțite“ livrează către echipa proprie un amestec suculent de sfaturi, condimentat – după gust – cu sarcasm și decibeli expandați. Îndemnul țipat este cea mai frecventă tonalitate ce traversează atmosfera din bucătărie („Chef a țipat, l-a făcut albie de porci“, 4 aprilie). Presiunea timpului, necesitatea cîștigului, neputințele debutanților par că îndreptățesc tonul ridicat. Eficiența strigătului – ca metodă de învățare ce merge direct la țintă – e glorificată de chef Bontea (25 aprilie): „Am început să țip: a început să miște Puiu“ (unul dintre concurenți). În aceeași emisiune, chef Scărlătescu oferă un mic moment de reflecție, de filozofare veritabilă, probabil neintenționată; acesta subliniază candid natura non-malignă a tonului umflat decibelic: „Nu este un țipăt urîcios. Nu este un țipăt către o anumită persoană direct. E un strigăt pe care îl avem noi în bucătărie, chefii, mulți țipă preventiv ca să-i trezească“. Așadar, o rutină a marilor bucătării (oare și a micilor clase?) bazată pe anticiparea neputinței potențiale a celui care învață. Îndemnul corectiv vine înaintea faptei, e – cum s-ar spune – proactiv.

Efectele strigătului nu sînt întotdeauna atît de dinamizatoare pe cît cred maeștrii. Unii concurenți își mărturisesc imunizarea în fața acestui tratament frecvent experimentat (doar în timpul uceniciei în domeniul culinar sau și pe parcursul propriei școlarități?): „Pe mine nu mă stresează țipetele pentru că m am obișnuit cu ele“ (4 aprilie). Alții identifică vocea ridicată ca sursă a unor tensionări greu de ascuns: „Mamă, ce-ți tremură mîinile. Păi, la cum ai țipat, Chef, la mine…“ (discuție concurent – Scărlătescu, 18 aprilie).

Astfel de observații ale concurenților sînt făcute cu reținere și reverență; fascinația ucenicilor în fața unor bucătari experimentați, învăluiți în poleiala subțire a notorietății televizate, este foarte puternică. Convinși de propria stîn­găcie, dominați de aura și dezinvoltura „superiorilor“, debutanții intră automat în „modul obedient“, în poziția spăsită de tip școlar. Din această postură umilă, concurenții șoptesc și alte dovezi ale digerării nesatisfăcătoare a țipătului maestrului: „Am așa o încărcătură, acum efectiv m-aș duce într-un colț și aș plînge“ (4 aprilie), „Ăsta mă pune pe grindă, mă spînzură“, „Omul ăsta se uită la noi ca la niște oi!“, „Mă simt penibil, mă simt precum un vierme…“ (25 aprilie)

Și, ca efect al atitudinii țipat-dominantă a bucătarilor vestiți, concurenții își inhibă orice inițiativă personală (pe principiul „Doamnă, pot să…“): „Întotdeauna întrebăm, să nu facem greșeli“ sau „S o facă așa sau așa? Mă tem să iau orice decizie, că aicea-i un chef“ (declarații concurenți, 4 aprilie).

Repertoriul de mentorare al chefilor e în mare parte tradiționalist-previzibil, derivat din fondul autohton de coordonare a debutanților (prin metoda „tiranul din cămară“): „Uite ce ai pus, bă, ești nebun la cap?“, „Dacă nu cîștigați și azi, vă omor, vă mănînc“, „Ce ai pus aici, ești cu capul?“ (Dumitrescu). Concurenții sînt chiauni (Bontea), „Nina e pe altă planetă total“ (Dumitrescu), iar „Angi doarme în papuci“ (18 aprilie, Scărlătescu). Apar și comparații cu iz folcloric și îndoielnic rol motivator („Nu te mai uita la mine ca curca-n lemne, ce…“) sau ironii la fel de colocviale („De caterincă sîntem buni toți“ – 18 aprilie, Scărlătescu).

Pe alocuri, spectacolul capătă accente de abuz emoțional; se simt urme de sarcasm și oarecare iz de discriminare. Spre exemplu, una dintre echipe este formată din șapte persoane, dintre care una cu o înălțime considerabil sub medie. Deși a completat că nu se referă la „pitic“, Bontea spune despre numărul de membri ai echipei adverse: „Ce vezi acolo? Eu nu văd decît 6 și 0,5“ (4 aprilie). În alt context, un maestru bucătar îndeamnă un concurent să-și folosească mîinile, printr-o aluzie probabilă – nu tocmai flatantă – la grosimea degetelor: „Hai, George, cu crenvurștii tăi“ (25 aprilie). Firește, e vorba de un pamflet, care trebuie tratat ca atare.

Sonoritatea caustică a unor astfel de adresări aduce în minte o paralelă – tristă – cu un alt moment transmis tot de presă. E vorba de înregistrări ascunse ale dialogurilor – profund neinspirate și neadecvate – ale unor învățătoare cu elevii lor. De exemplu, într-o școală de lîngă Roman, în martie 2016, cadrul didactic strigă către un elev: „Te ia mama dracului“, „Vin la tine şi te strîng de gît“ (o variantă a lui „Vă omor“ al chefului Dumitrescu). O altă învățătoare, din Cluj, livrează aceeași agresivitate: „Mă, tu ești nebun la cap… măi băiatule? Mă, tu ești normal la cap?“ (variantă a lui „Ești cu capul“?!). Și mai departe: „Mă, tu ești întreg? Jumătate de creier ce ești!“ (același procedeu al înjumătățirii de mai sus?).

Firește, aceste două voci didactice invocate sînt menționate doar pentru sublinierea sonorității similare a exceselor verbale și nicidecum în scopuri de generalizare. Există în școala noastră mulți profesori echilibrați, minunați pedagogi. Și aceștia sînt infinit mai mulți decît cele două exemple. Așa cum există și în emisiunea Chefi la cuțite momente de încurajare autentică a participanților, de împărtășire de experiențe și sfaturi. Iată, spre exemplu, chef Bontea își dinamizează echipa cu un convingător îndemn patern: „Hai, dragii mei, hai, copiii mei, hai, muschetarii mei, băieții mei“ (25 aprilie). Tot acesta îi învață importanța lucrului bine făcut: „Trebuie să fii atent la fiecare detaliu!“

Pe lîngă tonalitățile înalte, bucătăriile mustesc de balcanicul „haide“; o răpăială de „haide“ se aude neîncetat, ca fundalul sonor al unei ploi de vară. Din nou se pot observa similitudini cu alte spații unde există interacțiuni cu rol de coordonare și dinamizare. Spre exemplu, haideți (!) să ascultăm scena pregătirii pentru școală a copiilor dimineața, gestionată de părinți: „Trezește-te, haide mai repede, hai, leagă și tu șireturile alea… haide odată…“ Sau să ne imaginăm fundalul sonor al unui parc cu mulți copii și adulți care îi mobilizează pe cei mici spre plecare sau joc. Pe lîngă excesiv de protectivele (și inutilele) îndemnuri – vezi să nu cazi, fii atent pe unde mergi, mai încet – există și aici mult „haide“! Așa cum întîlnim supremația acestui îndemn și într-o clasă de elevi: liniște, haide, cine răspunde, hai repede, mai aveți cinci minute, haide, haide…

Pe acest fundal se desfășoară raporturile cooperare – competiție între par­ti­cipanții la emisiune. În ceea ce privește competiția, se detașează net utilizarea unei tehnici clasice „de război“: sabotajul. Un exemplu este epuizarea rezervelor de făină din cămara comună pe principiul „Luăm tot, chiar dacă ne nu trebuie, căci poate le trebuie celorlalți“. „Ascundeți ouăle, nu le dau nimic, îi sabotez cît pot eu“ (chef Bontea, 25 aprilie). Etica întrecerii, respectul pentru alteritate, pentru colegi („Știam că este alergic, dar nu mi-a păsat; cine l-a pus să guste din acel sos?“ – 25 aprilie) sînt pierdute pe drum sub presiunea competiției; în urmă par că rămîn cîmpurile pîrjolite și fîntînile otrăvite…

Interesante sînt și modalitățile de lucru în echipă. Și aici avem o mostră a manifestării spiritului cooperativ autohton, sintetizat de unul dintre concurenți printr-o formulă adaptată: „Echipa e echipă, dar brînza e pe bani“ (25 aprilie). Mai departe apar și detalierile: „Toți am mers pe ideea să fim o echipă, să ne ajutăm. Dar ținînd cont de faptul că e concurs, fiecare are două-trei fețe“.

În acest context, unii chefi încearcă să echilibreze tensiunile din cadrul grupului coordonat. Probabil contaminat de multele cursuri de dezvoltare personală din jurul nostru, chef Dumitrescu inițiază o îmbrățișare de grup, care este, după toate aparențele, nu tocmai convingătoare: „Hai, demonstrați că sînteți o familie, hai să ne îmbrățișăm. Cum să ne iasă desertul super-tare cînd voi aveți dușmănie în suflet?“ Comentariul constatativ al unui concurent pune la îndoială eficiența gestului: „Îmbrățișarea care a fost între noi… eu nu cred în ea… așa, puțin forțată din partea colegilor și nu sinceră“ (25 aprilie).

Sita pedagogică aplicată emisiunii decantează și alte informații. De exemplu, putem să aflăm despre modalitățile de gestionare a eșecului și succesului: „Ne a ieșit o mizerie“ (chef Dumitrescu) sau „Am înnebunit, îmi venea să distrug toată bucătăria, mi s-a pus o gheară în gît, n am știut să mă mai bucur apoi“ (Scărlătescu, 25 aprilie). Sau se mai poate vorbi despre relațiile dintre egali, dintre chefi, despre ce își spun aceștia unul altuia („Ești chiar o mizerie umană“), despre utilizarea umilirii publice ca procedeu didactic, despre… Despre multe altele.

Toate aceste elemente suprapuse, amestecate cu măiestrie audiovizuală, reproduc cumulativ un univers competițional complex și provocator, ilustrativ pentru multe alte spații de învățare, practicare de abilități, mentorare etc. O întreagă pedagogie a puterii, îngrămădită între pereții unei bucătării și ai unei emisiuni-concurs, se strecoară subtil printre deserturi și legume la tigaie. Meniul oferit privitorului e bogat și, judecînd după audiențe, suficient de captivant. Rămîne să vedem dacă gustul ce rămîne după ingurgitarea acestui festin mediatic e unul dulce, de desert ușor și pastelat, sau e iritant de picant… Sau poate deja îi simțiți gustul destul de amar? 

Anca Nedelcu este prodecan al Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea din București.