La îndemnul preşedintelui Iohannis, propun cîteva puncte ale dezbaterii pe tema educaţiei româneşti. În primul rînd, e nevoie de o schimbare de perspectivă. Atenţia nu trebuie canalizată exclusiv pe copiii excepţionali, aceştia se descurcă în orice situaţie. E datoria noastră să ne îngrijim de copiii cu probleme, de cei care pot progresa, dar care au nevoie de ajutor, de un impuls, de puţină încredere.
 
Cred că principalele strategii de înnoire a învăţămîntului trebuie să vizeze: selecţia şi evaluarea cadrelor didactice, abolirea repetenţiei, schimbarea programei şcolare în sensul insistării pe lectura funcţională şi critică. Direcţiile pe care le propun sînt următoarele: 
 
Profesorii 
 
1. Selecţia candidaţilor 
 
Selecţia profesorilor se face printr-o inspecţie şi examenul scris de titularizare. În funcţie de notele primite şi de posturile rămase, candidatul optează pentru un post. Dacă a obţinut peste 7 şi poate lua un post titularizabil, candidatul este în al nouălea cer, căci îşi asigură un post călduţ, de unde nu poate fi deranjat prea tare multă vreme. Chiar dacă nu-i place şcoala aleasă, se poate detaşa sau chiar transfera – titularii au mereu prioritate în faţa suplinitorilor. Sistemul poate fi fentat foarte uşor şi nu puţini sînt profesorii care se titularizează în mediul rural, numai pentru a pătrunde în castă. Ei nu ajung să predea la şcoala aceea niciodată, îşi iau concediu. În primăvara următoare se transferă în oraş. 
 
Soluţia pe care o propun este selectarea candidaţilor în interiorul şcolilor. Îmi doresc abolirea acestui sistem piramidal în care, de la un biet profesor pînă la ministru, fiecare are un şef căruia i se supune cu obedienţă şi de mulţumirea căruia depinde bunăstarea lui. Cu alte cuvinte, propun ca şcolile să poată organiza concursuri în urma cărora să angajeze profesori. Rezultatul la examenul naţional de titularizare, rezultatul la concursul organizat în şcoală, interviul, opiniile părinţilor, toate acestea vor fi avute în vedere în selecţia profesorilor. Şcoala îşi asumă alegerea profesorului şi va fi stimulată să aleagă cel mai competent profesor.
 
Mai mult, propun desfiinţarea titulaturii pe post, o idee învechită care nu se mai potriveşte cu piaţa muncii. Profesorul poate munci ca orice alt angajat, în şcoală. 
 
2. Mişcarea personalului didactic 
 
Titularii au întotdeauna prioritate în faţa suplinitorilor, marginalii sistemului. Titularii ocupă posturile cele mai bune la transferurile realizate cu complicitatea inspectorilor. Stînd în biroul lui, inspectorul cere şcolii să aprobe transferul, fără să fie interesat de situaţia actuală a postului. Competenţa titularului se măsoară şi aici în hîrtii, în influenţă, şcoala neavînd nici o putere, nici un cuvînt de spus. Aflăm de la inspector că un oarecare profesor s-a titularizat în şcoală, iar suplinitorul pe care copiii îl iubeau şi părinţii îl apreciau trebuie să plece. Şcolii i s-a impus un angajat, despre care se speră că va fi un om de calitate. 
 
Propun ca mişcarea personalului didactic să fie desfiinţată în forma actuală. Aşa cum spuneam mai sus, şcolile pot organiza concursuri pentru ocuparea posturilor. Cum n-ar mai exista titulatură, n-ar mai exista nici transferuri. Vrei să predai la o şcoală într-un oraş mare? Dai examen teoretic şi practic la o şcoală dintr-un oraş mare. 
 
3. Evaluarea profesorilor 
 
În paradigma actuală, evaluarea activităţii profesorilor este superficială. Nimeni în afară de directorul şcolii şi uneori părinţii elevilor nu este interesat de calitatea actului didactic. Aşa că directorul şcolii merge în inspecţie din cînd în cînd, mult prea rar în opinia mea, să-şi cunoască profesorul. Inspecţia se încheie cu un calificativ folositor în mică măsură pentru calificativul general de la sfîrşitul anului şcolar, cînd fiecare profesor primeşte de la şeful de catedră, colegul lui, un punctaj realizat mai degrabă fictiv. În general, toţi profesorii primesc „foarte bine“. 
 
Uneori apare în şcoală un inspector care stîrneşte o teamă generală, semn că bunăstarea profesorilor este perturbată temporar. Dacă inspecţia verifică o anumită disciplină, cei care nu sînt vizaţi respiră uşuraţi. În orice caz, inspectorul stă de vorbă cu directorul, este servit cu mîncare, gustări care să-i îndulcească şi spiritul critic. Trece şi pe la clasă, iar copiii îi dau flori, căci profesorul speriat a organizat un adevărat scenariu de mulţumire a inspectorului. La final, inspectorul pleacă acasă cu sacoşe cu mîncare în portbagaj, flori şi, desigur, un cadou numai pentru el. A fost foarte mulţumit de şcoală!
 
Este inacceptabilă această stare de fapt. În sistemul pe care îl propun, directorul este managerul şcolii, direct interesat de buna funcţionare a unităţii de învăţămînt, şi nu un om numit politic. Pentru a evalua un cadru didactic, directorul va verifica progresul elevilor la o anumită clasă din încadrarea profesorului. Cum se realizează lucrul acesta? Prin verificarea cunoştinţelor elevilor în două momente diferite în cadrul unor evaluări naţionale, de progres. Monitorizarea progresului nu înseamnă altceva decît o corectură necesară adusă sistemului, prin plasarea copilului în centrul educaţiei, aşa cum e firesc de altfel.
 
O evaluare clară şi corectă a activităţii profesorului trebuie corelată şi cu inspecţii periodice la clasă. Directorul trebuie să se asigure în permanenţă că orele se desfăşoară bine. În acest sens, propun instalarea în sălile de clasă a unor sisteme video şi audio. Actul didactic nu este un secret şi-atunci de ce să nu poată fi evaluat direct – atunci cînd acesta se desfăşoară – şi fără intruziunea directorului în clasă, care ar putea schimba comportamentul elevilor? Directorul va chestiona copiii, va urmări caietele acestora şi va discuta cu părinţii pentru a cunoaşte activitatea profesorului. Apoi va acţiona în consecinţă.
 
În altă ordine de idei, consider obligatorie testarea psihologică a profesorilor înainte ca aceştia să ajungă în faţa elevilor. În prezent, testarea se face în timpul anului şcolar, după ce profesorii au primit încadrarea. 
 
4. Formarea reală a profesorilor 
 
În sistemul actual de educaţie, formarea profesorilor este realizată superficial. Există cursuri cu plată pe care unii profesorii nu le pot accesa din cauza sumelor destul de mari. În plus, nu există un interes general pentru formarea cadrelor didactice. Instituţia numită Casa Corpului Didactic organizează uneori cursuri pentru profesori, în şcoli. Un angajat al CCD ţine un curs în şcoală, la care se înscriu mulţi profesori. Persoana îşi face văzută faţa o singură dată în şcoală, vorbeşte cu profesorii şi anunţă cu ce se ocupă cursul prezent. Are loc o discuţie în grup. Apoi, se stabileşte o nouă întîlnire, dar nimeni nu mai vine să ţină cursul. Peste cîteva săptămîni, fiecare profesor care s-a semnat pe listă primeşte o diplomă pentru participarea la curs. Toată lumea e mulţumită.
 
Propun ca formarea profesorilor să se facă în şcoală şi în afara acesteia în mod obligatoriu. Participarea la dezbateri, alături de alţi profesori, trebuie să fie o cerinţă în evaluarea profesorului. 
 
5. Implicarea părinţilor în alegerea profesorilor 
 
În plus, părinţii trebuie implicaţi în actul educaţional. Între părinte şi profesor trebuie să fie o colaborare strînsă. Profesorul care nu se poate plia pe spiritul unei clase nu trebuie să educe elevii acelei clase. Nu se face educaţie cu forţa. Profesorul nu trebuie să-şi impună felul de a fi, ci trebuie să se potrivească cu clasa lui şi să reuşească să comunice cu elevii săi. Vocea părinţilor trebuie să conteze în evaluarea unui profesor.
 
Este incorect şi grav ca un profesor să abandoneze o clasă cu care a lucrat cîţiva ani, pe motiv că elevii nu învaţă, fugind astfel de un evident eşec la examenele naţionale. Profesorii nu trebuie să-şi aleagă clasele din încadrare, e un privilegiu luat cu forţa, care afectează mulţi copii.
 
Elevii 
 
6. Repetenţia 
 
Aşa cum am arătat într-un alt articol (http://www.contributors.ro/administratie/educatie/romania-repetenta-o-problema/), repetenţia este o practică învechită, periculoasă pentru copilul repetent, dar şi pentru clasa în care acesta ajunge. A lăsa un copil repetent înseamnă a-l distruge, căci el va fi un exclus care va trata şcoala cu agresivitate. Toţi copiii sînt la fel de buni sau răi, numai că reacţionează diferit la ceea ce se întîmplă cu ei. Este inacceptabil să sacrificăm anumiţi copii pentru a oferi un exemplu celorlalţi.
 
Soluţia pe care am prezentat-o pe larg în articolul citat presupune transformarea corigenţelor în restanţe pe care părinţii trebuie să le plătească. Elevul nu repetă clasa, ci rămîne alături de colegii săi, cu singura diferenţă că trebuie să participe la ore suplimentare săptămînal, care se vor finaliza cu un examen. Prioritatea educaţiei este elevul şi progresul acestuia. 
 
7. Comunicarea 
 
A devenit deja un refren celebru faptul că programa şcolară trebuie schimbată în sensul racordării acesteia la realitatea elevilor. Cu siguranţă trebuie făcute schimbări în acest sens, dar consider că este important să se insiste pe lectura reală, funcţională. Analfabetismul funcţional este o problemă gravă a învăţămîntului românesc. Iar exersarea lecturii nu trebuie să se petreacă doar la anumite ore de limba română, ci la toate disciplinele şcolare, oricare ar fi acelea. De asemenea, îmi doresc ca în şcoli să se promoveze şi texte din literatura străină. Am dezvoltat acest subiect într-un alt articol (http://www.contributors.ro/cultura/%E2%80%9Ecadavrul%E2%80%9D-din-ghiozdan/).
 
În plus, exersarea comunicării prin abordarea unor teme interesante pentru copii este extrem de importantă. Şcoala trebuie să facă parte din viaţa elevului, şi nu să fie o obligaţie stearpă. O obligaţie a şcolii este aceea de a forma indivizi capabili să formuleze idei în scris şi vorbit. Interesul pentru comunicare trebuie să aibă o pondere semnificativă în programa şcolară, iar profesorii trebuie formaţi în sensul acesta.
 
Şi dacă luăm în considerare acest prerogativ absolut necesar, al trecerii de la transmiterea de cunoştinţe la formarea de deprinderi, atunci şi subiectele evaluărilor naţionale trebuie să suporte semnificative schimbări. Subiectele de la Evaluarea naţională şi de la Bacalaureat sînt o ruşine care atestă că educaţia românească este departe de ceea ce se vrea a fi. În teorie, profesorii învaţă, din cărţile de metodică şi pedagogie, metode moderne, dar în practică ei aplică aceleaşi metode vechi care se potrivesc unui sistem de învăţare rablagit, care pune accent pe informaţie, şi nu pe formare. Subiectele trebuie semnificativ simplificate. La limba română, trebuie să se verifice trei aspecte (înţelegerea textului; gîndirea critică; redactarea unui text argumentativ) fără interpretare de text literar, fără aplicarea noţiunilor teoretice inutile (moduri de expunere, perspectivă narativă, motiv literar etc.), care parcă vor să scoată din copii nişte critici literari.
 
Şcoala nu trebuie să-i mai înveţe pe copii informaţii – găsesc singuri informaţii –, ci e datoare să asigure deprinderi esenţiale în formarea individului. 
 
8. Plagiatul 
 
Cred că toate universităţile trebuie să trateze problema plagiatului foarte serios, în primul rînd prin redactarea unui regulament intern care să stipuleze sancţiunile. Studentul care plagiază trebuie să răspundă penal pentru furtul intelectual, iar profesorul trebuie sancţionat pentru că şi-a dat acordul şi nu a atenţionat studentul.
 
De asemenea, toate lucrările de licenţă, dizertaţie, doctorat trebuie păstrate în biblioteca universităţii pentru a fi consultate. 
 
Părinţii 
 
Şcoala de astăzi nu are suficiente mijloace de reducere a indisciplinei. Oricît de gravă ar fi fapta, copilul primeşte, în ordine, următoarele sancţiuni: mustrare în faţa clasei, mustrare în faţa consiliului profesoral, mustrare scrisă, scăderea notei la purtare, exmatriculare pe o perioadă de cinci zile. Nici una dintre aceste măsuri nu implică cu adevărat părintele. 
 
Sînt şcoli care se confruntă cu situaţii grave de indisciplină (profesori sau elevi agresaţi) şi care nu pot să ia nici o măsură reală pentru a opri ceea ce se întîmplă. Aşa că şcolile îşi aruncă una alteia elevul indisciplinat. 
 
Cred că elevii care dovedesc un anumit progres şcolar (de exemplu, media generală mai mare) trebuie să primească burse sociale sau o deducere a impozitelor părinţilor. În cazul în care copilul este indisciplinat, părintele poate primi o creştere a impozitului. Este extrem de important ca elevii să primească o stimulare din partea şcolii, care să atragă şi deschiderea părinţilor către şcoală, căci interesul pentru învăţare este preluat în mare măsură din familie. Pe larg am dezbătut acest subiect într-un alt articol (http://www.contributors.ro/administratie/aloca%C8%9Bii-mai-mari-pentru-copiii-saraci-doar-daca-se-tin-de-scoala/).
 
O reformă reală, funcţională înseamnă o regîndire a sistemului educaţional, în ansamblul său, o formare a exponenţilor săi, în sensul plasării elevului în centrul educaţiei. Cîtă vreme persistăm în starea aceasta de castă, neacceptînd sau acceptînd cu greu schimbările în sistem, nu putem reforma cu adevărat educaţia. Profesorul trebuie să devină un angajat ca oricare altul, fără privilegii, dar cu o datorie importantă – aceea de a forma indivizi – pe care trebuie să şi-o asume.  
 
Magda-Cristina Tunegaru este profesoară de limba română.