La prima mea vizită în Maramureș, din noiembrie anul trecut, regretam că nu ajunsesem la Breb, unul dintre cele mai promovate sate din zonă, poate și din țară. De ce e promovat? În primul rînd pentru că se spune că ar fi cel mai aproape de Maramureșul de odinioară, nepervertit, nealterat, deși ni s-a atras atenția că și aici și-au făcut apariția vilele lor roz cu termopane și cu un pic de lemn, că e „tradițional” și dă bine, pe post de pensiuni. Într-o astfel de vilă, de altfel, ne-am cazat și noi, în week-end-ul în care am încercat să rezervăm, totul era full, era în desfășurare și un raliu, drumuri închise, era cît p-aici să nu mai plecăm din Breb, să rămînem blocați acolo, ca într-o capcană a timpului. În sat, pînă în urmă cu zece ani, nu erau decît două-trei pensiuni, acum sînt peste 35, practic la două case e cîte o pensiune și toți se întrec să ghiftuiască turiștii cu mîncăruri tradiționale și să-i îmbete cu horincă și cu afinată. În general, satele din Maramureș sînt înșirate de-a lungul șoselelor ca niște mărgele pe ață, chiar de pe drum poți vedea vechi și nou îmbinîndu-se la un mod nu tocmai armonios, colo e o poartă veche, cu patina și istoria ei, alături e o poartă nouă, comandată la unul dintre meșterii cioplitori locali care nu mai respectă întocmai simbolurile și care costă chiar și 20.000 de euro, aici e o căsuță din lemn, cu mușcate în șatră, alături e o construcție amorfă cu brizbizuri care stă goală pentru că proprietarii muncesc pe rupte în Irlanda, aici e o bisericuță de lemn care face parte din patrimoniul UNESCO, alături este una dintre falnicele biserici ortodoxe dintre cele noi sau chiar o casă de rugăciune penticostală la fel de grandioasă. Cam așa arată, din punct de vedere arhitectonic, Maramureșul zilelor noastre. Pe mine, una, tot acest eclectism mă sperie și mă fascinează deopotrivă, mă întreb cum va arăta un muzeu al satului din anul 2200, oare vor ajunge acolo recuperate și kitsch-urile astea din 2020, vor spune ceva despre oameni, vor căpăta valoare istorică? Breb e un sat mai izolat, acesta este unul dintre motivele pentru care s-a păstrat mai bine. N-are Profi sau Penny, n-are farmacie, n-are bancomate, n-are magazin de suveniruri, n-are decît două magazine sătești. În schimb, are o sumedenie de indicatoare rustice spre diferite locuri de cazare sau de luat masa. Într-un fel mi-a amintit de Vama Veche în vremurile ei bune (doar că n-are mare). Un alt motiv pentru care satul e promovat, mai nou, este faptul că Prințul Charles și-ar fi cumpărat aici vreo două căsuțe. Însă în sat locuiesc mai mulți expați care încearcă să ducă o viață departe de civilizație, „nici nu mai știm cum să salutăm dimineața pe uliță, cu bună ziua sau cu hello!”, ne spune patronul de la Pensiunea Mărioara, adică soțul Mărioarei. Și, nu în ultimul rînd, mai multe fotografii făcute în Breb au cîștigat premii pe la concursuri internaționale. Din toate aceste motive și din multe altele despre care voi scrie mai jos, satul mi se pare grozav de interesant din punct de vedere antropologic, chiar îmi pare rău că-i mai fac și eu reclamă – dacă vă duceți, be gentle!         

Chiar în momentul în care am ajuns, am întrebat de magazinul sătesc ca să ne facem o provizie de bere, cu horinca și cu afinata nu te poți înțelege pe termen lung. Și am nimerit la unul lîngă biserica greco-catolică din lemn care tocmai se construia, m-a bucurat această veste, mai ales că biserica păstrează specificul zonei, e o biserică simplă, din lemn. Satul va avea curînd trei biserici – biserica veche, biserica greco-catolică și biserica ortodoxă care, deși e o clădire nouă, nu e urîtă, are o curte bine îngrijită și verde (și un preot minunat), însă are niște turle de-o înălțime amețitoare, le vezi din orice punct al satului, le vezi și de sus, de pe șosea, prima oară am crezut că e vreo construcție fantastică din Game of Thrones. Așadar, ne-am oprit la birt și am desfăcut cîte o bere la masa din lemn, plouase, nu erau oameni de-ai locului la ale căror conversații aș fi vrut să trag cu urechea. În schimb, lîngă noi s-a oprit bătrînica de la magazin și eu atunci am fost convinsă că l-am întîlnit pe unul dintre Blajini (sau Blajine) din poveștile mele inspirate din mitologia românească. Era ceva cu ea din o cu totul altă lume decît cea cunoscută – amabilitatea deloc artificială, curiozitatea omului care a trăit toată viața în satul lui și vrea să afle vești de pe meleaguri îndepărtate și o seninătate pe care nu am mai întîlnit-o de multă vreme. De unde venim? De la București? Lung e drumul de la București! Unde am tras? Cît stăm? Dacă la noi plouă tot așa mult ca la ei? La un moment dat, am întrebat-o cîți ani are, nu mai țin minte exact vîrsta, ceva între 70 și 80, apoi a spus, cu o satisfacție totală: „E frumos să îmbătrînești!”. Am contrazis-o: „Cum să fie frumos?! Eu am doar 40 de ani și nu mai e ca înainte... deja nu mai am aceeași energie, plus tot felul de mici beteșuguri...”. Păi, dacă îmbătrînești înseamnă că ți-ai trăit viața, ai trecut lin și firesc prin ea, n-ai murit de tînăr! Bătrînica a rămas lîngă noi pînă cînd ne-am terminat berile, alături trebăluia o fată care-i semăna, probabil din familie, la fel de curioasă și de zîmbitoare.

A doua zi, am făcut o plimbare prin sat de una singură pînă cînd a început o ploaie torențială. Ulițele șerpuiesc, urcă și coboară, se întretaie. M-am întîlnit cu alți turiști, uneori cupluri de vîrsta a treia care se țineau de mînă, alteori m-am dat la o parte ca să treacă „căruța cu turiști”, una dintre distracțiile pe care le oferă proprietarii de pensiuni, căruța mergea în ritm domol, iar ei filmau cu telefonul tot, abosolut tot, în mod regulamentar. Mai erau și jeep-uri, și ATV-uri, și puștani de-ai locului pe cal, fără șa. N-am ajuns prea departe, însă satul în sine e greu de descris, pe alocuri e sufocat de vegetație și sălbatic de parcă ai fi în inima pădurii, treci pîrîul zgomotos care se numește Sunătoarea, apoi pare să iasă din nou la lumină, apar alte și alte case, ramificații, fundături, sînt multe flori, căpițe, fluturi și melci, mirosea a fîn proaspăt cosit. La un moment dat, am trecut pe lîngă o casă unde erau doi bătrîni pe un prag, sigur acolo nu era nici o pensiune, era casa lor bătrînească din Breb – se uitau la drum, pe lîngă ei treceau căruțele cu turiști, ATV-urile, jeep-urile, se uitau cu aceeași curiozitate a bătrînicii de la birt, însă privirea lor era cumva în altă parte, spre interior. Ce se întîmplă, de fapt, cu satul lor? Cine sînt acești oameni care tot se perindă pe aici, tot vin și pleacă, ce vor ei? Dar oare la ei a plouat? Colegii noștri care au făcut o altă drumeție s-au întîlnit cu un moș care îi tot momea în casă ca să bea un pahar de horincă și să mănînce o slană împreună. Le-a zis că îi costă 20 de lei de persoană.

Ca printr-o minune, a ieșit soarele cînd am lansat cărticica noastră de bandă desenată despre Maramureș – Dincolo de orizont. În curtea bisericii au venit „coconii din Breb”, e un fel de club local de care se ocupă preotul și soția lui, nimic profund religios, mai degrabă relaxat (exact așa cum ar trebui să se implice preoții în astfel de comunități), fac diferite acțiuni împreună, copiii îl văd pe preot ca pe un prieten. Copii dezinvolți, dar puri, băieții, în mod paradoxal față de lumea urbană, mai îndrăzneți decît fetele de aceeași vîrstă. Copii care au venit la întîlnire cu chips-uri și cu cola de la magazin, fascinați în mod firesc de lumea „din afară” unde probabil că vor ajunge la un moment dat, ca să nu ne mai întrebăm de ce Maramureșul e într-o perpetuă schimbare. Copii „munciți” deja – la cîmp, băieții, fetele știu să gătească. Seara, cînd am încercat să ieșim din Breb și drumurile erau încă blocate de marele raliu, cîțiva dintre cei care veniseră la lansare au urcat pe șosea pînă sus ca să vadă mașinile „străine” care treceau în viteză. Aveau încă cu ei cărticelele noastre. Nu-mi dau seama dacă noi, cei care încercăm să facem o educație altfel, să scriem literatură pentru copii, să facem cărți de benzi desenate, putem aduce o schimbare, la un mod valoric sau estetic, într-un astfel de loc. Tot ce pot spune este că, văzîndu-i pe acești copii din Breb, atît de liberi și atît de aproape de o lume arhetipală, mi s-a părut că-și trăiesc cea mai frumoasă copilărie posibilă, mai frumoasă chiar decît cea a lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn pe care îi invidiam atît de mult cînd eram mică.