Trenul care ducea de la Cluj la Blaj, pentru pelerinii dornici să ajungă pe Cîmpia Libertății, la beatificarea celor şapte episcopi greco-catolici oficiată de papa Francisc, arăta dimineața, la ora șase și douăzeci, ca un tren voios de vacanță. Pelerinii păreau niște excursioniști porniți la drumeție, îmbrăcați pe jumătate sportiv (dar decent), pe jumătate celebrator, înarmați cu umbrele, fîșuri, pălării puzderie, șepci (inscripționate, marcînd vizita pontifului în România), sticle de apă, ochelari de soare. O umanitate foșnitoare și veselă umpluse gara din Cluj, dar o umanitate disciplinată (cu șefi de grup), dornică să nu provoace vreo încurcătură.

La dus, am nimerit cu un profesor mucalit de istorie care a povestit nu doar întîmplări dramatice legate de martirii bisericii greco-catolice, ci și pățanii hazlii. Destule vorbe de duh ne-au înveselit călătoria. Ajunși în gara din Blaj, am pornit-o prin oraș, spre Cîmpia Libertății, alături de puhoiul de pelerini. Cum poveștile ne-au furat, așa s-a făcut că eu și tatăl meu Domițian (cu care am gîndit călătoria la Blaj) ne-am rătăcit și nu am nimerit cum trebuie poarta de intrare spre Cîmpia Libertății, riscînd să rămînem afară. Mărturisesc că am intrat puțin în panică, jandarmii aduși de la București erau amabili, politicoși și dornici să fie de ajutor, dar nu cunoșteau Blajul și nici Cîmpia Libertății, așa că îi îndreptau pe cei rătăciți de la unii la alții, iar voluntarii ne trimiteau și ei la alții mai știutori decît dînșii, care nu știau neapărat să ne călăuzească. Pînă la urmă ne-am descurcat cu ajutorul stalker-ilor prieteni sunați la telefon, care ne-au direcționat să mergem unde trebuie, la poarta bună.

Și iată-ne pe Cîmpia Libertății. Era o fiesta adevărată. Familii întregi venite aici, de la bunic la nepoți, sate aproape compacte, comunități urbane, profesionale, grupuri și grupuri (nuanțate în fel și chip) – toți, senini, bucuroși că sînt, că se află în acel loc. Nu era exaltare, ci o bucurie tihnită, o limpezime și împăcare durabile. Mai că mi-a venit să zîmbesc cînd am văzut și destui pelerini în costume populare, dar am priceput destul de repede că nepoții și strănepoții aceștia de acum – Anno Domini 2019 – purtau costumele bunicilor (bunicelor) și străbunicilor (străbunicelor) lor, că era aici o logică internă, psihică și sufletească aparte, că vestimentația conținea o moștenire spirituală neruptă, nesurpată încă, din fericire. Erau și pelerini care își confecționaseră chiar ei costumele populare exact în același sens, de continuitate și testimoniu spiritual în familie.

Vuietul mulțimii nu era mare pe Cîmpia Libertății, deși lumea se găsea în așteptarea papei Francisc, admirat și iubit pentru firescul său. Naturalețea, figura candidă, inteligența vie apropiată de oameni, cuvintele simple (dar deloc banale) ale papei Francisc îi cuceriseră deja pe români, în zilele de dinainte de duminica beatificării. Ploile autohtone în aproape tot timpul călătoriei Sfîntului Părinte în România (în loc să fie un impediment) au avut un efect fecund, au germinat o bunădispoziție și seninătate fățișe. La Blaj, ploile au fost absente (în ciuda ceții și frigului de dimineață), iar soarele torid a ajuns să provoace temperatura greu suportabilă de 30 de grade. Copii, maturi și bătrîni se îmbulziseră pe marginile gardurilor care marcau aleile pe unde ar fi putut veni papamobilul, dar lucrul acesta era firesc. Corul religios oficial cînta armonios, cu vocea Paulei Seling modulată sacral; de undeva din spatele Cîmpiei s-a auzit la un moment dat un ritm de samba cu dubași, erau niște tineri care îl așteptau astfel pe pontif, cu o voioșie adaptată la vîrsta lor. Numai că mulțimile au depășit cifra estimată. Eu am bănuit cifra de 50.000 de oameni veniți la Blaj, pe Cîmpia Libertății; seara, cînd am ajuns acasă, cifra indicată de TVR a fost aceea de peste 100.000 de participanți.

Liturghia din duminica beatificării a fost una senină și simplă. Cine s-a așteptat la sofisticărie a avut parte de un ritual impresionant tocmai prin simplitatea sa: pontiful a rostit în latină actul de beatificare al celor șapte episcopi greco-catolici, iar predica sa firească a fost una antitotalitară (nu doar împotriva comunismului, ci a oricărui regim dictatorial care elimină libertatea de conștiință, religioasă, de opinie etc.). De asemenea, predica pontifului a avut o miză ecumenică, întrucît a dorit să marcheze sororal și comunional existența celor două confesiuni românești, cea majoritară (ortodoxă) și cea minoritară (greco-catolică). Unii ar numi această nuanță drept una politică sau cu miză politică; dacă a fost așa ceva, apoi și-a avut rostul. Președintele Klaus Iohannis a fost primit cu destule aplauze pe Cîmpia Libertății, Viorica Dăncilă a fost în schimb invizibilă în vizibilitatea sa oficială (nu a fost huiduită, căci nu ar fi fost un gest creștinesc în duminica beatificării, a fost doar ignorată). Principesa Margareta se afla și ea pe Cîmpia Libertății.

Beatificarea celor şapte episcopi greco-catolici (Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu) a fost aparte și din cauza conținutului și motivului acestei beatificări. Cei şapte au alcătuit un corp spiritual colectiv și unic: ei nu ar fi putut fi beatificați individual, ci doar alcătuind acest corp colectiv, cu șapte vieți (și morți) în timpul regimului comunist din România. Icoanele lor au fost gîndite tot cu ei şapte împreună, fie în martiriu, fie sub binecuvîntarea Fecioarei Maria (aceste două icoane au fost sfințite de pontif). Cel puțin în cazul a doi dintre episcopi, beatificarea lor are și un rost național special de a se săvîrși la Blaj, pe Cîmpia Libertății: Iuliu Hossu a fost cel care a citit, la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, rezoluția unirii Transilvaniei și Banatului cu Regatul României. Iar Ioan Suciu este singurul episcop greco-catolic care a putut fi prezent la adunarea de la Blaj din 1948 (la centenarul revoluției de la 1848), însă liderii comuniști (Gheorghiu-Dej și Petru Groza) i-au interzis să ia cuvîntul. După această aniversare confiscată de comuniști a început ofensiva de distrugere și lichidare a Bisericii greco-catolice.

Duminica beatificării a avut cîteva mici cusururi (tehnice ori logistice): ecranele pe care era proiectată ceremonia au fost prea mici pentru numărul uriaș al pelerinilor care au ocupat Cîmpia Libertății; mulți dintre ei nu au văzut nimic, dar măcar au auzit celebrarea pe care a oficiat o pontiful împreună cu ierarhii greco-catolici. Adevărat, cine și-ar fi închipuit că vor fi peste 100.000 de pelerini în duminica beatificării? Microfoanele au amuțit ori au scîrțîit de cîteva ori.

Dar în rest ceremonia a fost desăvîrșită și, așa cum am spus deja, impresionantă tocmai pentru simplitatea și sobrietatea sa. Voluntarii se ofereau statornic să ajute, să împartă sticle de apă, să dea un sfat. Ce m-a marcat în mod anume: chipurile țărăncilor bătrîne care lăcrimau, femei venite din sate greco-catolice care plîngeau calm și senin, împlinit că se întîmplă ce se întîmplă la Blaj. Familiile cu mai bine de zece membri, aflate acolo tocmai pentru ideea concretă de împărtășanie și comuniune. Prietenii care, pe drum spre Cîmpia Libertății sau în gară, se regăseau după luni ori chiar ani și schimbau adrese, amulete, cîte-o prăjitură etc. Preoții cu chip luminos care veniseră în fruntea sătenilor sau comunităților din parohia lor urbană, exact ca odinioară, la 1848 ori 1918. Felul în care mulțimile au cîntat „Hristos a înviat din morți!“. Liceenii în blugi și vestimentație ori frizură pop, care purtau tricouri pe care scria „Credința noastră este viața noastră“, motto-ul vieții de rezistent a lui Iuliu Hossu. Liniștea de la final cînd lumea evacua tăcută și împlinită, mulțumită spiritual, sufletește, Cîmpia Libertății.

Și ar mai fi. Dar mă opresc aici și spun iar și iar pentru toți românii: Sus să avem inimile! 

Ruxandra Cesereanu este scriitoare și profesoară la Departamentul de literatură comparată al Facultății de Litere, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. Ultimele cărţi publicate: Iuliu Hossu. Trei portrete (împreună cu Ovidiu Ghiţă şi Gelu Hossu, Galaxia Gutenberg, 2019) şi Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară – un manifest (ediţie adăugită, Paralela 45, 2019).

Foto: Inquam photos, Octav Ganea