Am mai spus-o și o repet, pentru mine, una, să fiu pe drum e paradisul. Nu-mi doresc aproape nimic mai mult, e unul dintre lucrurile de pe lumea asta care mă fac fericită: aș putea sta, la infinit, într-o mașină (pe care o conduce altcineva) sau într-un tren, savurîndu-i înaintarea și uitîndu-mă pe geam. Puține priveliști mi se par mai apetisante ca spectacolul lumii în mișcare.

Recent, am avut ocazia să-mi reînnoiesc această senzație. Am plecat pe un drum destul de lung (de vreo cinci ore), aproape de orele înserării. Pe drumul ăsta mai fusesem, acum cîteva luni, cînd era vară și lumină excesivă. Atunci mi se păruse că descoperisem un alt univers, cu berze la tot pasul, un castel în ruină și o benzinărie ca-n western-uri. Acum, pe toamnă și întuneric, am parcurs același drum fără ca, practic, să-l recunosc. Satele prin care am trecut, așezate pe malul Dunării, spre bulgari, mi s-au părut din alt timp – laolaltă cu drumurile, magazinele și benzinăriile lor. Senzația acută era cea de călătorie în timp.

Ceea ce nu era, neapărat, neplăcut. Pătrunsesem, sau cel puțin așa aveam senzația, într-o lume mai molcomă, mai duioasă. În care angajatul de la benzinărie, de cele mai multe ori unic, se oprea să stea de vorbă cu clienții, uneori împreună cu cîinele pripășit pe acolo, care mînca aproximativ orice, inclusiv pîine. În sfîrșit, existam pur și simplu fără o miză imediată, pluteam pe acolo fără vreun mare scop.

Ne-am continuat drumul, prin întuneric, spre un tărîm al făgăduinței pe scară mai redusă: un loc al ospitalității aproape fără limite. Am ajuns, în ziua următoare, într-o lume rurală asemănătoare cu cea despre care îmi aminteam și eu din copilărie, de pe vremea cînd trăia Nușa, mătușa mea din zona Cîmpulung Muscel. O lume îndestulată și, cumva, necondiționat ospitalieră. În care posesorii gospodăriei prospere pun la dispoziție musafirilor mai tot ce au, cu drag și cu mîndrie. Mîndria faptului că au reușit să stăpînească și să domesticească natura din jur.

Cu diferența că, pe vremuri, la Nușa, gospodăria era ca-n cărțile din care copiii de la oraș învață despre ferme: avea toate animalele „reglementare“, de la vaca ce nu se mai numea Joiana, ci Kassandra, continuînd cu vreo doi porci și pînă la pleiada de găini, gîște și alte zburătoare. Acum, în gospodăria în care am ajuns (și, la fel, în cea de pe lîngă Cîmpulung), nu mai sînt toate animalele astea. Cred că a rămas doar păsăretul, asistat de căței ca la oraș și de cîteva pisici. Se păstrează, în schimb, grădinile întinse și organizate mai sistematic, după „regulile jocului“ pe care generațiile mai tinere le găsesc pe Internet.

Și-n gospodăria de pe lîngă Dunăre, și-n cea de la Cîmpulung, Internetul e, pentru stăpînii lor, măcar o sursă de rețete. Una din nepoatele mele ne „prezintă“ mereu prăjituri interesante și foarte inovatoare, care sînt gustoase, dar departe de „norma“ Nușei (care, pentru mine, va rămîne singura). Pîinea făcută la țest, dincolo, la Dunăre, e la fel de gustoasă, dar se coace acum în cuptorul electric. Murăturile și sosurile sînt formidabile și atît de diverse: îmbină rețetele de altădată cu inovațiile de pe net.

Inițial, tind să devin nostalgică. Apoi îmi dau seama că nu are cum să fie altfel, tradițiile se păstrează cumva dinamic, integrate în tăvălugul schimbărilor. Nu se pierd, trebuie doar să le identific, cu un ochi expert sau măcar alert, în noianul de posibilități. Cînd cobor în pivniță și văd rafturile cu borcane, perfect etichetate, cu mai multe sortimente din fiecare, sînt uluită. Totul e perfect. Departe de pivnița bunicului meu, cu stive de lemn pe ici, pe colo, unelte de reparat și pantofi din 1940 încoace, precum exponatele unui muzeu al vieții cotidiene.

La nunți știu că se joacă, încă înfocat, sîrbe și hore. De către mesenele îmbrăcate, machiate și coafate impecabil. Dar văd că acum există și artificii, și fîntîni de ciocolată, ba chiar și un aparat de făcut aburi pentru dansul mirilor. Dacă vrei nuntă de vis, chiar poți s-o ai, mai ales că, prin părțile în care am fost, nunta încă durează, ca-n povești, trei zile.

Și pomana de viu, obicei al acelei părți de Oltenie, încă se păstrează. „Mortul“ își orchestrează propria-i pomană, e de față la slujbă și la petrecere. Doar că acum nu se mai dă de pomană orice: ci, cel puțin în Dolj, mobilă, multă mobilă. Bună și nouă.

Unele lucruri nu prea se schimbă. De pildă, camera unde stau bătrînii familiei arată cam la fel ca întotdeauna. Cu scoarțe, tapiserii pe pereți, icoane. Și, evident, o plasmă. Cameră în care mai intră, din cînd în cînd, cățelul familiei, care acum are voie în casă. Nu mai e dulău, nu mai e legat, ci e frezat, spălat și dresat: un cîine iubit și independent.

În pădurea subțire, nu foarte întunecoasă, de la Dunăre, e o plăcere să te plimbi. Adăstînd pe acolo, nu știi ce poți întîlni; astă-vară (cum am mai scris) am dat peste următoarea scenă: un domn stătea pe un scaun, în pădure, și un altul îl tundea tacticos.