Dead Poets Society a devenit, de cîțiva ani încoace, un film clasic al training-urilor pe teme largi, de la cele de „leadership“ pînă la cele de pedagogie modernă, de la arta vorbitului în public pînă la gîndirea creativă. Monologurile profesorului John Keating (interpretat de Robin Williams) și metodele de predare neconvenționale au devenit pastile „inspiraționale“, „aspiraționale“ sau „motivaționale“ pentru publicul doritor de dezvoltare personală.

Din punctul meu de vedere, e păcat ca un astfel de film să rămînă în amintirea umanității ca manifest, pancartă sau rețetă fast-food de înțelepciune pentru workshop-uri. La finalul lui nu pleci edificat și vesel, cu soluția unei fericiri imune la orice îndoieli. Dimpotrivă, ­Deads Poets Society este un film cu o amprentă dramatică tulburătoare, cu întrebări tensionate și cu motive de reflecție pe termen lung.

Filmul este celebru, așa că nu are rost să îl povestesc în detaliu: cîțiva adolescenți își încep viața de liceeni la Walton Academy sub semnul rigorii, subînțelese, a unei instituții școlare tradiționale, dar și al presiunii familiale de a avea rezultate excepționale, pe măsura eforturilor depuse pentru a ocupa un loc la vestita academie. Întîlnirea cu noul profesor de literatură, John Keating, apare ca o breșă în regulamentul de drastică ordine interioară al instituției: metode de pedagogie nonconformiste, bună cunoaștere a portretului adolescentului universal, interes pentru preocupările specifice începutului de drum, vaste cunoștințe profesionale, îngăduință și generozitate față de derapajele și excesele liceenilor. Pedagogia domnului Keaton este una cu adevărat impunătoare: cultură vastă, atașament pentru elevi, dispreț față de gata-făcuturi, plăcere pură în fața provocărilor, cu dese trimiteri către întreaga experiență a umanității, către modele validate, către osteneala proprie, care să nască întrebări și curiozități. Are autoritate și nu se sfiește să o folosească atunci cînd le cere elevilor săi efort și preocupare pentru dezvoltarea proprie. O bucurie să îl privești, să îl asculți și să îl urmezi.

Aventura cunoașterii libere de orice prejudecăți și clișee, deși începută cu entuziasm, se sfîrșește prost: unul dintre elevi se sinucide, epuizat de lupta dintre dorințele proprii și presiunea dură a familiei. Și-ar fi dorit să devină actor, dar tatăl îi cerea, imperativ, să devină medic. Porunca tatălui pare un obstacol de netrecut pentru elev. Întîlnirea cu profesorul Keaton, cu licăririle de libertate pe care învățătura acestuia le face să se întrevadă, îi dau tînărului iluzia că orice e posibil. Că și-ar putea convinge părinții să-l lase să-și aleagă singur drumul. Dar nu a fost așa. Fragil emoțional, după o copilărie și o adolescență petrecute sub semnul abuzului, Neil nu are puterea să-și ducă pînă la capăt revolta. Se împușcă.

Evident, profesorul nu are nici o vină, nici juridică, nici morală. Dar este dat afară din colegiu și pleacă încărcat de poveri, îndoieli, întrebări, ca unul care lasă în urmă tineri marcați de moartea colegului lor, de alegerile imposibile pe care lumea adulților îi obligă să le facă: fie să rămînă în liceu, cu prețul trădării profesorului lor, fie să suporte exmatricularea. Poveri, îndoieli, întrebări pe care orice spectator care s-a aflat măcar o dată în postura de educator le simte pe propria piele: faci parte din destinul celui pe care îl educi, îl atingi cu vorbele, credințele, entuziasmele, gîndurile și limitele tale. Ce faci cînd pedagogia ta intră în conflict abrupt, total, cu pedagogia altei instanțe importante din viața celui educat? Cum și cînd decizi că un elev, student, fiu sau fiică, sînt pregătiți să înfrunte prejudecăți sau autorități copleștioare și să pornească singuri la drum? Cum faci să păstrezi, pentru ei, drumul drept între „prea devreme“, pentru un război atît de mare cu nedreptatea, cu prejudecățile, și „prea tîrziu“, pentru decizii pe cont propriu, pentru alegeri independente? Cum spuneam, poveri, îndoieli, întrebări. Dar poate că un pedagog bun e cel care le poartă cu sine, le asumă, nu cel care are prompt și atotștiutor, „antidotul“. Un pedagog bun știe că modelează o materie delicată și că orice soluție „salvatoare“ poate implica riscuri. Pedagogia trebuie trăită, mereu, și ca o o competență a crizei, nu pur și simplu ca parcurs glorios spre orizontul garantat al succesului. 

Maria Iordănescu este psiholog.