Am citit de curînd, în Dilema veche, articolul „Stai” al colegei de revistă Selma Iusuf. Am fost impresionată și de dialogul imaginar cu cei care nu vor mai fi, și de portretul adultului-copil sau de cel al bătrînului-copil. M-au emoționat privirea bunicului care fixează chipul și vîrsta nepoatei  într-un timp al copilăriei perpetue și dorința nepoatei de a întoarce timpul, înainte de anii maturității.

N-am crescut cu bunici. Cel puțin, nu atît de mult cît să îmi amintesc de ei. Dar ascult și citesc adesea poveștile părinților, ale copiilor, ale prietenilor despre „răfuiala” dintre trei generații – bunici, părinți, copii –, despre bătălia dintre răsfățuri și reguli repetate ferm la telefon, dintre  rînduieli vechi și noi ale educației. Și după fiecare poveste rămîne un dor după felul în care se așază ieri, azi și mîine în biografia noastră sau a copiilor noștri, după chipul și asemănarea bunicilor noștri.

Un dor de felul în care bunicii așază prezentul tihnit în viețile noastre de adulți trăite cu ochiul pe viitor, cu urgențe, cu mîine și poimîine fixate ca azimut, cu bucurii amînate și trecute într-un timp căruia cu greu îi mai ghicim conturul. În preajma bunicilor, timpul se oprește în loc, iar nevoile și dorințele se împlinesc acum și aici: hrănesc copiii, ajută sau mustră părinții, pregătesc pentru cei ai casei loc de odihnă, dăruiesc ciocolată și lasă loc și timp de joacă, prompt, fără rezerve și fără rigori, fără încercări îngrijorate de a modela viitorul.

Un dor de felul în care bunicii își privesc nepoții, din copilărie pînă la maturitate: în ochii lor ai, mereu, aceeași vîrstă, trăiești mereu începutul, vîrstele de dinaintea eșecurilor și dezamăgirilor, timpul în care totul este încă posibil, cînd încă nu ai făcut pasul spre drumul și viața din care, cum spunea Nichita Stănescu, „nu te mai poti întoarce, / pentru că te-au întors alții /mereu alții și alții și alții...”. Tînăr sau adult fiind, în preajma lor te poți preface, pentru o vreme, că nimic nu este definitiv și de neschimbat, căci îți privesc viitorul, mereu neînceput, cu nostalgia propriului trecut din care au păstrat doar uimirea sau bucuria în fața necunoscutului.

Un dor de felul în care aduc trecutul în viețile noastre, sub forma rînduielilor, ritualurilor, poveștilor. Alături de ele, părinți sau nepoți ne mai tragem oleacă sufletul, ne mai odihnim, știind că ziua are un început și un rost și că mîine va fi la fel, și că există cineva care chiar știe mai bine că mîine va fi la fel și fără toată zarva și grija noastră.

Bunicii în viața copiilor? Sînt esențiali. Dar cred că prezența lor binefăcătoare își întinde contururile și în viața adulților: lîngă bunici, reușim să privim oamenii din jurul nostru ca și cum povestea lor abia începe, oricîte poveri sau sentințe definitive ar purta pe umeri, reușim să luăm în calcul doar ziua de azi, fără geana obsesivă pe cea de mîine, reușim să nu ne transformăm rînduielile în mici tabieturi de supraviețuire.