Dilema mea cea veche

Publicat în Dilema Veche nr. 773 din 13-19 decembrie 2018
Dilema mea cea veche jpeg

Realizez, cu stupoare, că se împlinesc 25 de ani de cînd e Dilema, veche sau nu. 25 de ani de cînd sînt și eu la Dilema (nu chiar de la începuturile ei, ci puțin mai tîrziu). 25 de ani din viața mea alături de Dilema – care a ajuns, în toată această perioadă, să-mi fie, cumva, indispensabilă.

Mă trezesc, mă spăl pe dinți, îmi beau cafeaua, vorbesc cu fiul meu, îmi scriu articolul pentru Dilema… Așa a intrat Dilema în viața mea, precum unul dintre gesturile firești, de neînlocuit, aproape reflexe ale existenței de fiecare zi.

Ce înseamnă, de fapt, asta? Pînă la urmă, e doar o revistă, nu un mod de viață, veți spune. Da, e adevărat, dar nu e chiar așa. Probabil că nu aș fi putut lucra într-un loc care să nu-mi fi sugerat și un pattern existențial. Cînd am ajuns la Dilema, deși terminasem facultatea, eram cît se poate de necoaptă. Încercasem, pînă atunci, o infinitate de posibile job-uri (așa simțeam): învățămînt, televiziune, secretariat, traduceri. Terminasem o facultate care nu avea nimic pragmatic în ea: Limbi străine, engleză și latină. Cum mi-era destul de clar că nu aveam vocație didactică, am tot încercat, trimisă de cunoștințe sau din proprie inițaitivă, pe ici, pe colo, prin presă ori companii, să mă adaptez și eu undeva. Nu am reușit, mai nici unul dintre posibilele locuri de muncă nu mi s-a părut destul de bun, destul de moral, cu destul potențial intelectual.

Da, știu, sună a „Prințesa și bobul de mazăre“, probabil că orele de latină din facultate, mai ales cele cu domnul Fischer și doamna Creția, trebuie să fi fost de vină, pentru că erau prea interesante, impuneau niște standarde aparent imposibil de atins. Am glumit, desigur: voiam să spun că seminariile de latină menționate au fost și vor rămîne poate cele mai depline (cu tot riscul grandomaniei acestui cuvînt) experiențe, nu doar academice, pe care le-am trăit. Ca atare, în mai toate din potențialele slujbe peste care dădeam, ceva îmi displăcea. Încet-încet, însă, am înțeles, din eșec în eșec, cam ce mi-ar plăcea să fac: să scriu, jurnalistic și nu chiar. Nu doar din imaginație, ci și din realitate, cu puțin umor și cu niscaiva ironie, și, dacă se poate, fără să uit de referințele culturale. Să reflectez, pe de o parte, realitatea și, pe de alta, propriile mele trăiri, trecînd prin filtrul literaturii și al filozofiei, într-un text care să fie și actual, dar, cumva, să treacă și dincolo de moment. Care să fie presă, dar nu numai. Să semnaleze neajunsurile societății, atunci (și veșnic) de tranziție, dar nu numai din perspectiva lucrurilor vădit vizibile, precum acțiunile politicienilor, ci și din aceea a oamenilor aparent mici, ascunși – de fapt, a celor mai mulți dintre noi.

O astfel de scriitură am găsit doar în proaspăt apăruta pe atunci, în 1993, Dilema. Și tot acolo am regăsit și standardele intelectuale, dar și morale rătăcite odată cu orele de latină. Cînd am participat la prima ședință de redacție, ca reporter, m-am simțit precum la unul din seminariile mele de la latină. La care s-a adăugat un sentiment ciudat, care mă mai urmărește, întrucîtva, pînă azi: cel al irealității. Nu-mi venea să cred că sînt parte a unei adunări a unor cărți devenite realitate, ca-n Fahrenheit 451; și nu numai că le sînt spectator, dar chiar pot interacționa cu ele, pot avea chiar un cuvînt de spus, o sugestie.

Mi-a trebuit destul de mult pînă să deschid gura în ședințe. Pînă la urmă, Lena (Magdalena Boiangiu) și Tita (Tita Chiper) m-au luat sub aripile lor și m-au învățat „meserie“. Asta a însemnat, evident, mai mult decît cum să pun întrebări oarecum istețe oamenilor din Cișmigiu pornind de la temele Dosarelor săptămînale ale Dilemei. M-au învățat cum să-mi abordez interlocutorii, să fiu civilizată cu ei, dar să scot maximum în interviuri, cum să nu scriu nimic neverificat din mai multe surse, cum să scriu echilibrat, fără să mă entuziasmez exagerat de o fațetă ori alta a lucrurilor, sau, dacă o fac, să fie cu argumente serioase, să pun orice fapt particular într-un context mai general, care să includă, dacă se poate, și niscaiva date și statistici. Și multe altele. Principii de bază ale jurnalismului, veți spune, la mintea cocoșului, dar nu și pentru niște oameni abia ieșiți din găoacea României comuniste, pentru care jurnalismul nu fusese, în mare parte, decît cenzură și propagandă.

Nu mă laud că aș fi aplicat ceea ce m-au învățat cele două doamne, constant și riguros, în ceea ce am scris. Dar știu sigur că am avut mereu sfaturile astea în minte, precum și altele, mai generale, aplicabile nu doar la scris, ci și în viața de toate zilele. Un soi de conștiență a relativității lucrurilor, a cuvintelor și convingerilor și a faptului că, oricît ai vrea, niciodată nu ești cu adevărat expert în ceva, așa că nu e cazul să te umfli în pene. Pentru că mereu e cineva care știe mai multe decît tine și mereu se ivesc și alte fețe ale realităților din jur.

caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Se știe, politicianul român vorbește colorat, dar cîteodată (pesemne ca să fie sobru) își restrînge paleta de culori. De curînd, într-o discuție la televizor, l-am auzit pe unul afirmînd despre un altul că „a spus negru pe alb“.
image png
Ce ne amintim și ce am uitat
Întoarcerea spre trecut, în încercarea de a-i recupera reperele, ar trebui să fie însoțită, așa cum au încercat s-o facă și organizatorii expoziției dedicate Monicăi Lovinescu, de sentimentul „aducerii aminte, înainte de a uita”.

Adevarul.ro

image
Coșmarul unei femei care și-a luat casă în cel mai scump oraș din țară. „Am empatie doar pentru animale, de ce aș avea pentru oameni”
Mulți români aleg să cheltuie o avere pentru o casă cu curte, tocmai pentru a scăpa de zgomotele unor vecini nesimțiti. Uneori, însă, nici măcar acesr lucru nu le garantează faptul că vor avea în preajmă oameni cu bun simț care să respecte măcar orele de liniște.
image
Întrebarea care îi macină pe bărbați: care e lungimea corectă a pantalonilor. Adina Buzatu: „Nu s-a purtat niciodată gleznuța la vedere”
Alegerea lungimii potrivite a pantalonilor este esențială pentru un aspect elegant și confortabil, dar contează și locul în care mergi. Mai mult, spune Adina Buzatu, „gleznuța la vedere” nu a fost niciodată la modă.
image
Situație stranie la Realitatea Plus: Alexandra Păcuraru vorbește despre „retragerea” din televiziunea condusă de tatăl său VIDEO
„Retragere” neașteptată de la Realitatea Plus, canalul de știri condus de familia omului de afaceri Maricel Păcuraru. Protagonista este chiar fiica omului de afaceri, Alexandra Păcuraru, care, până recent, era prezentatoare la acest post de televiziune.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.