De fiecare dată cînd vine vorba despre bani sau bogăţie, îmi amintesc întîmplarea pe care mi-a povestit-o un amic, aflat pentru o lungă perioadă de timp la studii în Franţa. În după-amiaza pe care amicul mi-o evoca, se întorsese mai devreme acasă, fiind una dintre acele zile mohorîte de toamnă în care orice oraş, oricît ar fi de frumos, respiră un aer apăsător, îndemnîndu-i pe oameni să stea mai degrabă în casă. Cînd să deschidă uşa garsonierei sale, a observat cum vecina sa, femeie între două vîrste, pariziancă get-beget, tocmai se pregătea să iasă în oraş. O salută protocolar, în timp ce se gîndea, firesc, unde se poate duce un om pe o asemenea vreme. Numai că imaginea cu vecina sa înotînd prin ploaie pe străzile pustii ale Parisului îi este întreruptă de un gest neaşteptat al femeii. A lăsat cheile în uşa încă neînchisă a casei, şi cu paşi grăbiţi, a coborît pînă în faţa apartamentului din capătul scărilor. Ajunsă aici, s-a aplecat şi, cu un gest firesc, a cules de pe jos o monedă de un euro care îi căzuse din geantă, în momentul în care a scos cheile. Revenind, vecina sa îi arată moneda buclucaşă, cerîndu-şi scuze din spatele unui zîmbet uşor stînjenit. Prietenul meu a intrat în casă dîndu-şi seama că ştia puţine lucruri despre lumea în care trăia de atîta timp. Era genul de atitudine în faţa banului pe care nu o înţelegea, venind din România, unde nu şi-ar fi închipuit nici măcar un om foarte sărac într-o asemenea postură.

Şi printr-o asemenea educaţie capitalismul a cîştigat lupta cu prosperitatea. Dar nu numai. Este vorba despre o istorie de mai multe sute de ani de cînd Occidentul se detaşează în învingător. Este vorba despre o formulă magică, o legătură între democraţie – libertate economică – prosperitate, pe fondul respectului faţă de lege. Această corelaţie se află de curînd în atenţia economiştilor. Aş sublinia, pentru ştiinţa economică de la noi, contribuţiile teoretice coordonate de Cosmin Marinescu (Libertate economică şi prosperitate, www.ecol.ro, Instituţii şi prosperitate, de la etică la eficienţă, Editura Economică, Bucureşti, 2004 sau Economia de piaţă. Fundamentele instituţionale ale prosperităţii, Editura ASE, Bucureşti, 2007). În Libertate economică şi prosperitate, autorii vorbesc despre faptul că „în anul 1986, un grup de economişti s-au întîlnit în California pentru a contura bazele ideii că există o legătură între libertate economică şi performanţă economică“.

În lucrările amintite se enumeră un set de indicatori destul de complex – indicatori economici, sociali şi politici – pe care ţările care au trecut la democraţie sau cele democratice în mod tradiţional îl îndeplinesc, aflîndu-se net în faţa unor alte sate ale lumii cu regimuri nedemocratice sau hibride. Este vorba despre venitul pe cap de locuitor, ritmul de creştere economică, nivelul şomajului, dezvoltarea umană, corupţia, economia subterană şi pacea. Omul occidental trăieşte mai mult, mai bine şi mai comod decît omul din oricare parte a globului. Este cea mai bună viaţă pe care a avut-o vreodată omul în istoria sa. Dacă în Evul Mediu întunecat durata medie de viaţă se afla între 30 şi 40 de ani, azi speranţa de viaţă ajunge, în funcţie de ţară, la 70-80 de ani. Practic, fiecare generaţie cîştigă cîţiva ani în plus de viaţă. Pentru noi, occidentalii, perioada de după pensionare reprezintă o a doua tinereţe, în care omul îşi poate pune în valoare pasiunile, construindu-şi o viaţă plină, pe care alţi oameni din alte părţi ale lumii doar o visează. Omul liber în căutarea fericirii şi a propriului destin – acesta este modelul lumii în care trăim noi.

De ce aici, şi nu în altă parte, se întîmplă această minune? Iată o întrebare complexă la care mulţi istorici, specialişti în cultură şi civilizaţie au încercat să răspundă. Sînt mai multe avantaje care ţin de moştenirea civilizaţională, culturală şi ştiinţifică a Greciei şi a Romei antice, un spaţiu geografic temperat, bogat în resurse naturale, moştenirea religioasă iudeo-creştină care nu interzice îmbogăţirea şi traiul prosper (deşi poziţia Bisericii creştine faţă de dobîndă, de exemplu, a ţinut mult timp în loc dezvoltarea sistemului bancar şi a băncilor). Descoperirea Americii şi comerţul internaţional au schimbat definitiv lumea noastră, pe fondul retragerii şi izolării Chinei şi a problemelor pe care în permanenţă le-a avut lumea arabă. Deşi China a evoluat în parametrii unui spaţiu civilizaţional, în anul 1435 s-a întîmplat un fapt explicabil prin cultura şi religia sa. O lege din acel an interzicea pur şi simplu călătoriile şi comerţul internaţional. Din acel moment s-a impus definitiv ideea confucianistă a neîncrederii în negustori. China a înlăturat, cu preţul cunoscut şi vizibil şi azi, influenţa banilor asupra valorilor culturale. De altfel, Marele Zid Chinezesc, a cărui construcţie a început din Antichitate, stă mărturie pentru lipsa de vocaţie planetară şi pentru permanentele tendinţe izolaţioniste ale acestei civilizaţii. Dimpotrivă, capitalismul este o lume a expansiunii şi a căutărilor, o lume a schimbului, a banului şi a prosperităţii.

Discutînd despre România şi despre noi, două întrebări îmi permit să enunţ: putem fi parte a acestui pariu cîştigat? Poate fi ţara noastră democratică şi prosperă în acelaşi timp? Eu cred că da, este posibil. Avem toate atuurile pe care le enumeram mai sus, cu o singură excepţie: tocmai credinţa în reuşită. Există ceva revanşard, care vine din adîncurile comunismului românesc şi care se vede şi mai clar cu ocazia acestei crize politice, care tinde să capete accente groteşti, chiar antinaţionale, dacă ţinem cont de interesele ţării din acest moment. Ni se spune, iată, iarăşi ca şi în 1990, că am plecat pe un drum greşit şi chiar cu o satisfacţie cinică se induce ideea că sistemul democraţiei, al libertăţilor este de vină. Încep să-şi facă, din nou, apariţia patrioţii de ocazie, care propagă izolaţionismul şi chiar antioccidentalismul, considerînd că problemele sînt ale noastre, şi nu ale altora. Or, nu este adevărat, din moment ce avem contracte cu ei şi ne-am luat angajamente (vezi apartenenţa la NATO şi UE), problemele devin dintr-odată şi ale lor. Izolaţionismul şi credinţa falsă că vom reuşi întorcînd, politic şi economic, spatele lumii civilizate pot duce la eşuarea definitivă a oricărui proiect românesc de societate. Pariul cu prosperitatea nu poate fi cîştigat în afara unui regim politic al libertăţii, stabilităţii şi predictibilităţii. Celebrele bogăţii ale României nu au valoare decît prin recunoaşterea lor într-un circuit internaţional al valorilor. În lumea profund integrată în care trăim, nu contează atît resursele materiale şi umane de care dispune o ţară, cît potenţialul de mobilizare a lor pentru a produce prosperitate, asigurînd satisfacţie şi nivel de trai în interiorul ţării respective. Nu este de ajuns să ne privim dimineaţa în oglindă şi să ne lăudăm singuri ce frumoşi sîntem. Asta trebuie s-o verificăm şi prin spusele altora. O vorbă înţeleptă spune că nu trebuie să alergi după bani, ci să te aşezi în calea lor. Sîntem, în acest moment, bine poziţionaţi geopolitic şi geoeconomic, prin meritul clasei politice de după Revoluţie, şi acestea sînt principalele avantaje de care trebuie să profităm.

În discuţia despre prosperitate voi aduce un argument nou, şi anume nivelul unui indicator în ultimele două decenii, un indicator care măsoară efortul productiv al unei economii într-o perioadă dată, de obicei un an, şi care se numeşte Produsul Intern Brut (PIB). În cifre comparabile şi evaluat într-o monedă stabilă, euro, acesta a fost, în miliarde de euro, după cum urmează: 1990 – 35,7; 1994 – 25,3; 1998 – 37,4; 2000 – 40,3; 2002 – 48,5; 2004 – 60,8; 2006 – 97,2; 2008 – 137,0; 2010 – 119,8. (Evoluţia PIB, INS, Ziarul Financiar din 15.11.2011) Putem discuta, deci, despre mai mult decît o dublare a indicatorului în perioada luată în discuţie. Acest lucru se produce, ca din întîmplare, mai ales după anul 2000, cînd România se orientează definitiv înspre structurile economice şi de putere euroatlantice. Aş spune că faptul nu este întîmplător.

Sigur, se pot spune multe. Că perioada s-a suprapus cu un boom al economiei mondiale. Că indicatorul nu este tocmai relevant, fiind prea sintetic sau nu ştiu cum, sau că noi nu avem încredere în statistică. Toate acestea rămîn simple discuţii în jurul unei cifre care atestă cu certitudine că, înainte de criză, economia noastră era o economie deschisă, dinamică, conectată la economia europeană, mai ales, capabilă să producă şi să distribuie prosperitate.

În condiţiile continuării crizei politice pe care o parcurgem putem rata acest start. Democraţia politică nu poate fi mimată. Nu putem minţi pe nimeni. După 1990, nu am trecut la economia de piaţă pentru că aşa era moda sau din oportunism, ci pur şi simplu pentru că eram sideraţi de nivelul de teroare politică şi de sărăcie economică în care ajunseserăm. Dacă pierdem pariul cu democraţia, putem considera că am pierdut şi pariul cu prosperitatea. Este timpul ca nevroza şi îndoielile, de înţeles pînă la un punct pentru un stat tînăr, să ne părăsească. Pînă la urmă, nu sîntem şi nu vom rămîne singuri.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.

Foto: L. Muntean