De vreo trei săptămîni mă chinui cu un regim care teoretic ar trebui să mă ajute să mai dau jos cîteva kilograme. Am renunțat la pîine, la zahăr și dulciuri, după care nu mă omoram oricum, cartofi și orez (cartofii prăjiți nu-mi lipsesc, însă sînt fan orez în toate formele sale gătite, cred că într-o viață anterioară am trăit pe undeva prin China), la alcool am renunțat doar parțial, tot mai beau în anumite seri cîte un pahar, două, de vin alb, deși cînd e cald tînjesc după o bere. Mi-am înjumătățit porțiile de mîncare care nici înainte nu erau cine știe ce, am uitat de mezeluri și mai ales de paneuri care fac viața mai frumoasă. Am reînceput să mănînc fructe, ronțăi mere cu îndîrjire. Nu e vreun regim „personalizat” propus de vreun nutriționist, nu e vreo cură dezechilibrată de prin reviste (unele cred că sînt inventate ad-hoc de către redactorul de serviciu), nu e un regim din ăla în care trebuie să cîntărești, să combini și să-ți gătești tot timpul pînă ți se acrește. E doar un regim „din capul meu” și de bun-simț, pentru că îmi închipui că, dacă ții cont de cîteva reguli de bază, e imposibil să nu slăbești. Ei bine, slăbesc, dar mai cu țîrîita și îmi dau din ce în ce mai mult seama că, după 40 de ani, corpul începe să funcționeze altfel, mai în ralanti, metabolismul e mai lent, kilogramele în plus se așază și se văd altfel, mult mai inestetic decît înainte. Deci aveau dreptate toate mamele și mătușile cu „Să vezi cît de greu slăbești după 40!”, nu le-am crezut. Păi, dacă țineam regimul ăsta al meu de bun-simț în urmă cu cinci ani, în vreo săptămînă mă ascuțeam la față ca lupta de clasă, nu e cazul acum. Dar de ce am spus că mă „chinui”? Nu sufăr de foame, nu mă înfometez, am mai multă energie decît înainte, însă orice regim aduce cu sine frustrări și privațiuni, de aceea îmi închei uneori ziua uitîndu-mă din masochism la Paprika TV, exercițiul de voință suprem fiind acela de a nu deschide frigiderul. Și pentru că totul se petrece de fapt la nivel mental, regimul redeschide niște traume mai vechi.

În adolescența mea, nu erau deloc populare fetele grase (și cred că e valabil pentru multe generații, nu pentru toate), așa că a te încadra în niște norme, tipare care apăruseră peste noapte în anii ʼ90 (înainte nu vedeam vedete cu dimensiuni standard la TV sau prin reviste) era un must, iar slăbitul în sine devenise o obsesie colectivă. Toate colegele mele din liceu, chiar și cele slabe „de la natură”, țineau cîte o interminabilă cură și toate se plîngeau la răstimpuri: „De ce nu slăbesc, fată?”. Tocmai apăruse și Cola 0, cu noi au dat lovitura. Cola 0 curgea în valuri în barul de vizavi de liceu unde fetele, printre suspine că nu știu care băiat nu le bagă în seamă, își numărau caloriile. Fiecare avea listele și calculele ei, mai ceva ca-n caietele de algebră – eu, una, din matematica predată în liceu oricum nu mai pricepeam nimic, însă puteam cu ușurință să adun un măr cu un iaurt, cu 200 de grame de carne de pui și trei frunze de salată, încercînd să obțin sub un total de 1.000 de kilocalorii pe zi. Acasă, aruncam mîncarea pe care mi-o lăsa mama în frigider, oricum habar n-avea în ce vrie intraserăm cu toatele, nu știa că, după ce că eram tot timpul leșinată de foame, făceam ore în șir gimnastică după o casetă video cu Cindy Crawford. Ca ea voiam să ajung. În accepțiunea generală a fetelor, Claudia Schiffer era cam grasă. Un alt etalon despre care am mai scris erau blugii „Motor” care tocmai apăruseră, numărul 27. Dacă reușeai să intri în ei, erai „valabilă”, dacă intrai în 26 erai top-model, dacă abia încăpeai într-un 28 sau, Doamne ferește, în 29, erai cît o vacă. În funcție de rezultate, la școală aveai parte și de comentarii admirative. Tot din partea fetelor, căci pe băieți îi durea undeva de chinul nostru perpetuu, tocilarii care abia dacă reușeau să-și ridice privirea spre o fată n-ar fi putut să spună dacă era grasă ori ba și nici ce număr purta la blugi, iar pe ceilalți, cei „adevărați”, nu-i interesa decît care fată „și-o pune” și care nu. Astfel se explica succesul inadmisibil al Nicoletei de la B care, deși era cît un elefant pe lîngă noi, înfometatele, rumenă în obraji și plină de nuri, toți ăia de-a douășpea roiau în jurul ei. Și mai exista probabil un motiv – tac-su, fost securist, se îmbogățise după 1990, iar fata locuia într-o vilă cu piscină unde dădea periodic bairam, nu ca noi, amărîtele celelalte, care ne sărbătoream zilele de naștere în apartamente de bloc comunist, cu cîte o măslină pe scobitoare drept aperitiv ca să nu ne stricăm nici regimul.

„Vai, ce-ai slăbit, fată!”, exclamau toate cu invidie cînd mai apărea cîte una în blugi „Motor” nou-nouți, cu o bluză mai sus de talie și cu buricul pe afară. Fata își cobora privirea cu o prefăcută modestie: „Ba sînt încă grasă, fată! Nu vezi ce colaci am?!” și se apuca demonstrativ de niște pliuri imaginare de pe burtă. „Fugi de-aici, ăia nu-s colaci... nu vezi că ești numa’ piele și os!?” „Ce regim ai ținut, fată? Să mi-l dai și mie!” Brîndușa mîncase timp de patru luni numai mere, devenise de-a dreptul scheletică, Georgiana îl ținuse p-ăla cu mîncat de toate pînă în ora unșpe, după aia toată ziua numai suc de roșii, la 17 ani a slăbit 15 kilograme și a făcut gastrită, Mihaela mînca „disociat” de cînd se știa, Alex mînca o zi fructe, o zi carne, o zi lactate, eu în clasa a douășpea descoperisem regimul cu vermut (eram deja majoră), în loc de masa de prînz beam două sute de grame de vermut, mi-l aduceam la școală într-o sticluță, la ultimele ore eram inevitabil cam beată, dar fericită. Devenisem, dintr-o fată ușor plinuță și complexată, o fată slabă care încerca să se adapteze noului ei corp. Însă mă adaptam și vremurilor, urmam turma, complexele îmi dispăruseră, aveam în sfîrșit încredere în mine. Atunci, ca și în vremurile de acum, valoarea individuală nu conta, nu conta că îmi plăcea să scriu sau că citeam literatură, nu te legitima nimeni, în schimb cîștigai valoare prin apartenența la grupul care contează, prin cuceririle pe care le făceai, dacă te plăcea băiatul „popular” sau nu, dacă atingeai standardele de tipul Cindy Crawford. Se întîmpla într-un liceu bucureștean de renume, la clasele „importante”, cele de Real, căci fetele din singura clasă de Uman nici nu contau, alea erau niște ratate din principiu și nici nu țineau cure de slăbire.

În viața mea adultă, ani de-a rîndul, n-am mai ținut nici un regim, am vrut să am privilegiul de a mînca orice, oricînd vreau, fără să fac excese, apoi au mai fost și ani proști, de supraviețuire, în care uneori nu-mi permiteam să mănînc decît parizer cu pîine. Ani de-a rîndul, n-am mai poftit la nimic, dar au fost și vremuri în care nu aveam nici un leu pe card și pofteam la orice merdenea de pe stradă. Dacă îți place să scrii și să citești literatură, viața te poate duce în multe direcții neașteptate, mai ales în România, poți la un moment dat să ții regim fără să vrei. Țin minte că, la un moment dat, am participat la un eveniment cultural, iar sponsorul – un producător de iaurt – ne-a făcut cadou la toți cîte o geantă cu iaurturi de toate tipurile, vreo 50 de iaurturi. Acasă, frigiderul era gol, vreo patru zile am ținut regimul cu iaurt, mamă, ce m-am mai bucurat! Regimul de acum nu e un moft, nu mai am o obsesie legată de corp, însă îmi dau seama că la un moment dat trebuie să faci ceva pentru el, măcar preventiv, ca să fie în continuare cît de cît funcțional, ca să nu te lase baltă. Nu-mi mai doresc să arăt ca Cindy Crawford, nici n-aș mai avea cum și, în fond, și Cindy acum e cam babă. O babă slabă, presupun.