August. Căldură, cazul Caracal și oameni care visează la vacanțe, la liniște, pace și lucruri frumoase. Însă august a fost momentul ales de Primaria Capitalei pentru a ne forța să fim spectatorii uluiți ai unei puneri în scenă de proporții care se joacă cu grădina Cișmigiu și viitorul ei pe post de décor.

Pentru cine încă nu știe, pe 31 iulie au apărut în presă informații că parcul va intra curînd într-un șantier uriaș de reamenajare pe trei ani în acord cu „cerințele societății actuale“ (HotNews
.ro). A doua zi au apărut mai multe detalii, printre care și presupusul plan al proiectului care preciza: „creșterea numărului de terase și chioșcuri de la 11 la 17, tăierea mai multor arbori, în principal bolnavi, uscați, nevaloroși, acoperirea axului central verde cu pietriș, desființarea celor trei locuri de joacă și amenajarea unuia mare în zona Pieței Walter Mărăcineanu, desființarea spațiului pentru cîini, dar și creșterea suprafeței aleilor.“ (HotNews.ro).

Propunerile au îngrijorat imediat comunitatea locală și vecinii, organizați în Grupul de Inițiativă Civică Cișmigiu, dar și pe membrii Ordinului Arhitecților din România, politicieni sau activiști. La reacțiile acestora, Primăria a revenit cu un comunicat de presă, susținînd că nu propune „spații comerciale noi și nici defrișări de arbori pentru realizarea de restaurante“, ci dorește „refacerea aleilor în totalitatea acestora cu retrasarea lor pe anumite zone […] toaletări, repoziționarea, plantarea și completarea anumitor aliniamente, […] realizarea unor cabane pentru vestiare și depozite de scule […], reorganizarea chioșcurilor, cu racordarea acestor locații la rețeaua de apa-canal și electrică“ etc. (Pmb.ro). Ca și refacerea sistemului de iluminare, refăcut total anul trecut. Ce spune însă acest caz despre relația Primărie-comunitate?

Un parc urban este un fin barometru al timpurilor și valorilor societății la un moment dat. Modernitatea a adus cu sine, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apariția parcurilor publice și obiceiul plimbatului în parc, inovații contemporane cu invenția „timpului liber“, cristalizarea burgheziei și formarea statelor naționale în Europa.

Cercetătorul L.W. Rosenfield scria despre contextul american că „parcurile publice au avut rolul de a inspira valorile republicane și anume: mîndrie civică, contactul social, mai ales între cetățeni care proveneau din medii diferite, un sentiment de libertate și bun-simț (prin standarde estetice și bun-gust)“. De exemplu, o familie în plimbare duminica printr-o astfel de grădină călătorea în decursul cîtorva alei în jurul lumii, prin intermediul diverselor plante, se bucura de revederea prietenilor sau învăța să împartă aleile cu străinii (cu care împărțea apoi arena politică). Admirînd de pe o bancă jocurile de culori și texturi, păsările și insectele în drumul lor, copiii și adulții învățau împreună frumosul și respectul pentru natură. Toate acestea la un loc se dovedeau (și încă o fac) esențiale pentru bunul mers al comunității și orașului.

Nici o plimbare în parc nu este simplă și inocentă, ci devine un act social, mijlocul de fi expus la valorile societății din acel moment. Proiectanții unui spațiu public modelează comportamente și emoții prin felul în care dispun vegetația, construcțiile sau prin materialele folosite. Și știința s-a implicat în discuție, demonstrînd că celule din regiunea hipocampică a creierului uman răspund la geometria și designul spațiilor în care stăm.

Cercetarea antropologului Christopher Tilley compară, de exemplu, grădina englezească și cea suedeză. El arată cum imaginea grădinii ideale diferă cu contextul cultural, prin ea transmițîndu-se, de fapt, „naționalismul cotidian“ (ce înseamnă să fii englez sau suedez). În Anglia, grădina devine element identitar – o națiune de grădinari –, iar spațiul ideal este cel care reflectă viziunea romantică a unei „cottage garden“, unde arcada de trandafiri, peluza și bordurile de flori ierboase dau iluzia unui spațiu natural (englezii ca iubitori de natură salbatică), dar care în fapt este atent formalizat. În paralel, imaginea de suedezi „iubitori de natură“ se reflectă prin a deține o casă de vară pe malul unui lac sau al coastei, cu vegetația asociată.

Deci spațiile publice pot aduce împreună comunitatea, pot să îi educe simțul estetic și să încurajeze folosirea anumitor zone urbane. Sau dimpotrivă, pot să descurajeze și să îngrădească. Cînd vorbim de proiectanți reprezentanți ai statului ne punem firesc întrebarea: ce valori încearcă să ne transmită nouă, cît și celorlalte generații?

Pentru a răspunde, să ne întoarcem acum 165 ani, cînd începe povestea Cișmigiului, cea mai veche grădină publică a Bucureștiului. La fel ca în America sau alte țări europene, parcul a apărut în contextul modernității, nașterea lui împletindu-se cu înființarea României moderne și cu sistematizarea Bucureștiului. De-a lungul timpului, parcul a trecut printr-o serie de reorganizări care se leagă de numele lui Wilhelm Meyer sau ­Friedrich Rebhuhn, printre alții.

A fost nevoie de mai bine de 50 ani pentru ca faimoasa „baltă a lui Dura neguțătorul“, aflată în mijlocul orașului, să devină grădina pe care o cunoaștem azi. Pe atunci, izvoarele subterane inundau zona, întreținînd un loc insalubru plin de țînțari, vegetație, papură și chiar rațe sălbatice.

Dorința domnitorului Alexandru Ipsilanti de a avea cișmele cu apă curată a făcut ca, în 1779, acesta să-l angajeze pe Dumitru Siulgi-bașa drept Mare Cișmigiu, șef peste cișmele și responsabil cu supravegherea curgerii apelor. El va instala două cișmele, prima chiar pe locul izvorului Eminescu, nu departe de strada Știrbei Vodă, și își va construi și o casă în împrejurimi, după datina vremurilor. Balta a devenit lacul Cișmegiu pe care inundațiile anuale îl făceau să ajungă pînă la Cercul Militar de azi, unde se află pe atunci Mănăstirea Sărindar.

Abia prin 1830, lacul va fi secat la cererea generalului Pavel Kiseleff, exasperat de țînțarii care proveneau din mlaștina Cișmigiului. Transformarea locului într-o grădină se datorează, în 1847, peisagistului vienez Carl Friederich Wilhelm Meyer, special angajat de domnitorul Gheorghe Bibescu. Acesta nu va profita pe timpul domniei sale de versiunea finală a Cișmigiului, din 1848 Barbu Știrbei devine noul domnitor. Proiectul este continuat, cea mai mare parte a lucrărilor avînd loc în 1852, considerat un an esențial pentru Cișmigiu. Grădina este inaugurată în 1854, după ce Meyer aduce mai mult de 30.000 de plante și arbori din diverse colțuri ale țării și din străinătate, printre care și numeroase specii exotice, ca magnoliile, și împădurește zona. Meyer construiește maluri consolidate pentru lac și insula centrală cu restaurant, cît și cinci poduri, care vor permite plimbarea cu barca. Fosta baltă devine un spațiu modern de agrement, aliniat parcurilor din marile orașe europene.

În 1852, grădina a fost împrejmuită și au fost aduse lebede și pelicani, iar în 1856 se pare că o bună parte a lacului a secat din cauza pantofarilor din zonă, care-și aruncau acolo materialele uzate. Primul chioșc de ziare din Capitală a fost instalat prin anii 1870 la intrarea principală din Cișmigiu, unde se află și azi, iar iluminarea electrică a parcului a fost făcută în 1882. Ideea micului patinoar, care functionează și azi, s-a născut în 1883 cînd, în urma unei ierni grele, lacul a înghețat și bucureștenii s-au grăbit să profite pentru a patina.

Arhitectul-peisagist german Friedrich Rebhuhn, care a condus 32 de ani serviciul horticol al Bucureștiului, între 1911 și 1943, va fi cel care, pe lîngă multe altele, va transforma și aleea largă în peluza verde de lîngă Ceas, pentru a proteja calitatea grădinii și a vecinătății de diversele bîlciuri care aveau loc în parc și care atrăgeau caractere neplăcute. Un fragment din presa vremii menționa: „Cișmigiul ajunsese un fel de iarmaroc înverzit cu barăci numeroase, teatre populare, expoziții, serbări populare, exhibiții acrobatice etc. În ultimul timp au năpădit și statuele cărora dacă nu li se punea capăt, Cișmigiul ar fi devenit un nou Belu“.

Grădina Cișmigiu s-a îmbogățit în timp cu fiecare nouă construcție, devenind spațiul eteroclit de azi, cu referințe stilistice multiple atît de familiare nouă, bucureștenilor. Prin designul gîndit anume, parcul a crescut împreună cu orașul, ajungînd să găzduiască numeroase microcomunități locale: copiii de la platani, șahiștii, pensionarii de pe Aleea Primăverii, cuplurile care caută umbra teilor sau elevii și studenții liceelor din jurul parcului dîndu-și întîlnire la Bibliotecă sau La Cetate.

Fast-forward în 2019 – care sînt cerințele unei societăţi actuale pentru parcul Cișmigiu? Asemenea altor parcuri din metropolele lumii globale în care trăim, Cișmigiul este marcat de schimbările aduse de postmodernitate. Jumătate din populația lumii trăiește în orașe marcate de economia de piață neoliberală și de schimbările țesăturii sociale la nivel de oraș (imigrație, emigrație, gentrificare, demolări), care au remodelat relația oraș-natură, parc-cetățean. Parcurile devin terenurile unor lupte comerciale girate de interese multiple, sînt în pericol permanent să fie afectate de diminuarea spațiilor publice în favoarea uzului privat, precum și de interesele marelui capital versus comunitățile locale, care își ­pierd accesul la spațiile cu care au crescut dintotdeauna. Tendințe extrem de îngrijorătoare, care la nivel mondial provoacă numeroase măsuri care să le combată.

Cercetătoarea Nancy Grimm descrie amprenta ecologică semnificativă a urbanizarii: „78% din toate emisiile de carbon, 60% din apa reziduală și 76% din lemnul destinat industriei sînt atribuite orașelor“. Experții ne acordă doar 12 ani pentru a putea găsi soluții problemelor climatice, de care soarta spațiilor verzi este nedespărțită. Alți specialiști scriu despre nevoia renaturarii ca politică urbană sau despre punerea în valoare și păstrarea memoriei și a patrimoniului ca elemente de coeziune socială.

Reflectînd seriozitatea cu care tratează aceste propuneri, majoritatea țărilor din UE au ca prioritate implementarea la nivelul oricărui business, de stat sau privat, indiferent de mărimea acestuia, al SDG (Sustainable Development Goals). Aceste SDG definesc și încadrează azi orice tip de acțiune sau plan. Nu sînt obiective negociabile, ci principale. Ar fi de interes pentru bucureșteni să aflăm care sînt SDG-urile Primăriei Capitalei pe 2019?

O „reabilitare“ a patrimoniului este o problemă spinoasă deoarece orice intervenție necesită coerență și sens atît în dimensiune istorică, dar și a întregului din care face parte. Cu atît mai mult cu cît vorbim despre un monument istoric național de clasă A. Altfel schimbările vor produce un dezechilibru ireversibil, cultivînd exact opusul valorilor identificate de cercetătorul Rosenfield în cazul american. Parcurile precum Cișmigiul sînt spații-resurse esențiale care reechilibrează balanța dintre om și natură, ameliorează calitatea vieții celor prinși în aglomerările urbane, asigurînd adevărate oaze de liniște.

Cum putem salva Cișmigiul de la o soartă tragică pentru generațiile care vin? Avem oportunitatea și responsabilitatea să alegem ce fel de model ne dorim pentru viitor: un model în care epuizăm resursele naturii și ale trecutului ca moștenire sau un model gîndit cu și pentru comunitățile noastre și pentru natură? Ce alegere facem noi toți pentru cel mai vechi parc al nostru? Pentru că acesta este doar începutul… 

Alexandra Ion este antropolog.

Ioana Nicolescu este consultant de marketing pentru piața de lux și owner al proiectului creativ online Code Noir Style.

Foto: wikimedia commons