În pandemie, în izolare, strada și-a recăpătat farmecul. Nu că pentru mine, una, și l-ar fi pierdut vreodată. Dar acum a devenit cu atît mai interesantă, cu cît, uneori, e aproape singura sursă de altceva. Pentru mine, întotdeauna a fost fascinant spectacolul străzii. Am considerat-o mereu cea mai la îndemînă formă de evadare, de plonjare într-o altă realitate (în afara celei din propria imaginație). Dacă în viața de zi cu zi ceva nu mergea, puteai oricînd ieși pe stradă și da o tură.

De la anii de liceu în care ne pîndeau și agresau examenele la tot pasul, și trebuia să găim o cale de a ne așeza în minte comentariile la română sau lecțiile de la istorie, la copilăria fiului meu în care poveștile de atunci trebuiau să fie localizate undeva, concret, hălăduitul de la Universitate la Romană și apoi spre Piața Victoriei, pe Lascăr Catargiu de azi, Ana Ipătescu de atunci, a devenit o tradiție. Pentru că locuiam în Piața Lahovari, zona Romană, chiar Universitate mi se părea de-a casei. Pe acolo coceam povești pornind de la ce vedeam pe ferestrele oamenilor din casele pe lîngă care treceam (știu, nu era prea frumos, dar era un joc, puțin mai elevat decît cel, de pildă, în care sunam pe la  diverse uși și apoi fugeam). De cele mai multe ori, vedeam biblioteci, chiar uriașe. Și oameni stînd la birouri și lucrînd. Sigur, nu totul era chiar atît de intelectual, erau și alții întinși pe canapele la puținul program de la televizor sau unii care mîncau. Am rămas, însă, pînă azi cu impresia puternică a încăperilor înalte, cu mobilă veche, pline aproape pînă-n tavan cu cărți, de pe străzi ca Dionisie Lupu ori Pitar Moș.

Cînd ne uitam pe geam, ideea nu era de a spiona. Ci, mai curînd, de a surprinde o anumită atmosferă care, din afară, ni se părea mereu misterioasă și cu potențial. În întunericul de dincolo de geamuri, lumina din case poleia totul într-o posibilă poveste. Senzație augmentată cu atît mai mult pe Lascăr Catargiu, Ana Ipătescu de atunci. Cînd treceam de Piața Romană și o porneam pe misteriosul drum spre Piața Victoriei, depășeam un hotar. Pășeam într-un nou teritoriu, într-o lume aparent apropiată, dar, de fapt, alta, în care-ți trebuia îndrăzneală ca să intri. Așa simțeam eu pe atunci, deși trecusem hotarul de nenumărate ori. Mi se părea o lume mai simandicoasă, în care o parte, cel puțin, din regulile timpului respectiv erau încălcate: măcar în locul urîțeniei obișnuite a blocurilor cenușii vedeam acum case de sine stătătoare, care nu erau decrepite și nici diforme. De asta părea acolo un univers suprarealist. În care te puteai plimba cu băieții care îți plăceau, care îți povesteau scurtele lor vieți și se dădeau mari cu preferințele lor muzicale avangardiste, lecturile rebele și filmele existențialiste. Ori cu grupul de prieteni mai hippie (cît de hippie se putea la vremea aceea, prin anii ʼ80 ai României comuniste), cu care ne mai opream la Observatorul Astronomic așezat tot în zonă, poarta locală de acces către stele.

Iar apoi, în copilăria fiului meu, Ana Ipătescu devenise locul în care se desfășurau poveștile lui de culcare: în fiecare seară, în mai fiecare casă de pe stradă se întîmpla cîte ceva neobișnuit. În principiu, prin subsolurile respectivelor imobile se trecea în alte lumi. Din fiecare casă ajungeai într-un astfel de spațiu, fie că era unul al poveștilor, al răufăcătorilor sau chiar un altul obișnuit.

Și acum, cînd mă plimb pe acolo, mai simt încă rămășițe ale mitologiei de altădată. Dar nu doar în zona copilăriei și adolescenței e interesant să te plimbi. Ci, practic, oriunde. În zona Unirii – Traian e interesant într-un mod cu totul diferit. Nici urmă de lumea așezată și fancy de pe fosta Ana Ipătescu. Aici e un amestec de case frumoase cu potențial, case frumoase dărăpănate și în derivă și chiar unele reabilitate și reconstituite decent. Nu e aproape nici una, după mine, care să nu aibă măcar un amănunt neobișnuit, un basorelief, o cornișă, o mică fereastră care să-ți atragă atenția și să-ți bucure privirea. Unele au ferestrele ca niște ochi, altele – vegetație sălbatică care li se cațără pînă spre acoperiș. Unele, cîte un copac uriaș care le umbrește și cîte o pisică ce adastă în intimitatea curții. Ca să  nu mai vorbim de păsăret.

Dar întîlnirile cu oamenii de pe stradă sînt mai palpitante și mai poetice decît cele cu casele. Fie că e vorba de o cerșetoare care, după ce îi dai cîțiva lei, te roagă să îi cumperi un kilogram de zahăr de la cel mai apropiat magazin, fie de un căutător în gunoaie care se oprește, organizat, cu căruciorul lui în fața tomberonului, scoate totul și așază pe categorii, fie de domnul care vinde aceleași buchete minuscule, dar posibile, cu aproximativ 10 lei. De paznicii pe care-i ai ca permanențe în fața diverselor edificii. Și, deloc în ultimul rînd, de autobuzul 133 care, atunci cînd ne străbate cartierul legănîndu-se prietenos în maiestatea lui greoaie, îmi reconfirmă, de fiecare dată, că lucrurile sînt sub control. Că mai există viață.