Mi-a plăcut, desigur, asemenea tuturor, să primesc daruri. M-am bucurat întotdeauna și de cele primite de ziua mea, și de cele de la Moș Crăciun, Moș Nicolae etc. Pe toate le-am prețuit și fiecăruia m-am străduit să-i găsesc un loc și o utilitate.

Unele dintre daruri erau exact cele dorite. Altele, dimpotrivă, erau complet din alt film. Unele erau chiar hidoase, pot spune acum cu sinceritate. Dar fiecare dintre ele fusese dăruit din inimă, omul care mi le dăduse pusese ceva din el în darul respectiv. Așa că nu aveam nici eu inimă să le dau sau să nu le găsesc un loc, chiar unul obscur. Aveam și eu în minte cuvintele tatălui meu, și anume că pentru fiecare obiect cineva a depus un efort, efortul de a-l aduce pe lume. Nu puteai arunca pur și simplu ceva, pentru că în spatele obiectului respectiv era, pe de o parte, așa cum spuneam, efortul celui care îl făurise și, pe de alta, al celui care îl dăruise. Așa că obiectele imposibil de pus la vedere te pîndeau, în hidoșenia lor, prin colțuri ascunse, dar măcar își găsiseră un adăpost. Recunosc că unele dintre ele și-au mai găsit utilitatea și pe la tombolele de Crăciun, unde au fost reciclate și revalorificate, ca un fel de meta-obiecte.

Unele dintre ele mai sînt și acum adăpostite în casa ce are, din păcate sau nu, și conotația de azil al obiectelor. Unele mi-au fost dăruite de persoane în vîrstă, care nu mai ieșeau din casă și reciclau din ce aveau în dotare. Am, de pildă, o șapcă vișinie primită de la o astfel de prietenă, elegantă, dar tributară altor vremi. Doamna respectivă nu mai e printre noi de ceva timp, dar șapca da, deși n-aș purta-o vreodată. La fel o icoană cu un Iisus cam horror, pe care n-aș pune-o în ruptul capului pe vreun perete, dar care se poate odihni liniștită într-un colț de dulap.

Oricum, mi se pare mai simplu cu cadourile primite. Și, emoțional, mai ușor de dus. Mai greu mi se pare, însă, cu cele dăruite. Există, presupun, în fiecare o nevoie mai mică sau mai mare de a dărui. Sigur, ideal e să faci ceva pentru ceilalți, să-i ajuți cu ce au nevoie, să fii alături de ei, să-i sprijini, să-i mîngîi. Obiectele nu pot suplini gesturile reale, timpul petrecut cu respectiva persoană, răbdarea pe care trebuie s-o dovedești în interacțiunea cu ea. Uneori, însă, pur și simplu simți nevoia să-ți cuprinzi sentimentele în ceva finit și mai simplu de dus la capăt: într-un obiect.

Problemele evidente apar la alegerea obiectului respectiv: de cele mai multe ori, tindem să le dăm celorlalți ce ne-ar plăcea nouă să primim sau ce n-am avut noi la un moment dat. De pildă, unchiul meu mi-a dăruit, în toată copilăria, mașini, de toate felurile, de poliție, de pompieri, de curse, autobuze, camioane. Ce putea și el găsi pe vremea lui Ceaușescu. Cînd chinezăriile ne mai salvau. Astăzi, n-ar fi nimic atît de neobișnuit să-i dăruiești unei fetițe mașinuțe: stereotipurile de gen și-au mai pierdut din putere. În ce mă privește pe mine, cea de la vremea aceea, nu mă deranja să am și mașini: pe cele trei carpete maro chinezești din camera mea creasem un microunivers al jucăriilor, iar acolo se potrivea și un parc de mașini.

Din cauza acestui microunivers și a unei copilării prea fericite am rămas cu meteahna, să-i zicem, de a dărui jucării și mici obiecte nefolositoare. Obiecte care s-ar fi potrivit mai curînd în microuniversul copilăriei mele decît în altă parte, aparținînd sferei kitsch-ului drăgălaș. Copilul meu a fost un receptor al unor asemenea daruri, pînă la o vîrstă. Țin minte și acum voluptatea cu care i-am cumpărat, de la o librărie de pe Moșilor, cred, o omidă multicoloră cu ochelari, care a rămas mult timp în mitologia comună drept „Doamna Omidă”. Și apoi, de la un magazin de jucării de pe undeva de prin Piața Amzei, care, în mod paradoxal, văd că azi s-a transformat într-unul de ierburi, împreună cu mama, principalul „sponsor”, îi cumpăram toată floarea cea vestită a animalelor de pluș ale vremii și a personajelor de prin desene animate.

A venit, însă, o vreme cînd copilul meu a ajuns la vîrsta la care asemenea daruri îl lăsau tot mai rece. Devenise suficient de mare și de documentat încît să nu mai accepte sugestii din partea nimănui și să știe atît de precis ce-și dorește încît cumpărarea cadourilor pentru el nu mai putea fi o improvizație entuziastă, ci o sarcină eficientă ce trebuia dusă la îndeplinire. Nu prea mai era loc de imperfecțiuni și de libertăți într-o treabă devenită dintr-o dată exactă și profesionistă. Cadourile au început să fie diverse aparate de ascultat sau de jucat pe ele, cu marca precizată.

Gradul de zburdălnicie diminuîndu-se semnificativ în cadourile luate celor mai mici, deveniți, într-o paradoxală, dar deja intrată în uz inversare a rolurilor, mai informați și mai practici decît cei mari, a trebuit să fie reciclat undeva. Și anume în cadourile dăruite celor mai vîrstnici. Aceștia, în mărinimia lor, îți mai tolerau încă inadecvările și entuziasmele, considerîndu-te încă, măcar în raport cu ei, copil. Dar despre asta într-un articol viitor.