În urma tragediei de la Piatra Neamț, ministrul Sănătății, Nelu Tătaru, a făcut o declarație controversată – a spus că este vorba despre o vină colectivă. „Pentru situația de peste 30 de ani și pentru autoritățile locale și pentru neimplicare... cred că sîntem toți vinovați în această țară, nu doar sistemul medical și autoritățile locale, pentru că am acceptat timp de 30 de ani să trăim într-o astfel de situație medicală“, a zis ministrul. Declarația a inflamat mai ales mediul online, unde cei mai mulți s-au simțiți lezați de pasarea unei vine care ar fi trebuit să aparțină autorităților și au cerut demisia. Un fapt justificat, în orice țară „normală“, cu un exercițiu mai lung și mai constant de democrație decît în România. „Nu, nu eu sînt vinovatul!“, au strigat la unison cei care fac parte din sistemul medical, dar și pacienții de ocazie, intelectualii, activiștii, „oamenii de bine“. Acuzația li s-a părut revoltătoare. „Nu eu sînt vinovatul... vinovați sînteți voi și șleahta voastră de nenorociți și parveniți care ne conduceți!“ Nu trageți în noi! Furia a luat amploare, mai ales că au murit niște oameni și, la fel ca la Colectiv, trebuie găsiți niște părtași, trebuie să cadă niște capete, mai ales într-o situație de criză cum e cea de acum. Din nou, parțial justificat.

Însă rămîne o altă problemă, și cu o altă profunzime, cea legată de vină și de vinovăție. De 30 de ani încoace, ca să nu mai vorbim de alți 40 în urmă, în România nimeni nu și-a asumat nici o vină. Pentru nimic. Oamenii își văd de treaba lor, încearcă să-și construiască o viață, cu senzația că, pentru nereușitele lor, vina aparține „altora“. Pentru tot ce le merge prost, ceilalți sînt de vină. Vina e pasată dintr-o parte în alta, ca un bagaj prea greu și inutil. Copiii de securiști care intră astăzi în politică sau fac averi spun: „Eu nu sînt vinovat pentru ce a făcut tatăl sau mama mea!“. Nu s-a făcut nici un proces real al comunismului, generali de Securitate care au anchetat și au torturat oameni au murit liniștiți în patul lor, pe la 80 de ani, sau au emigrat în alte țări, fără de prihană. Cei care s-au născut cu avantaje în urma vechiului sistem – indiferent că tatăl a fost ospătar, șef de sală la un restaurant sau gestionar de magazin (și asta era o funcție remarcabilă) – n-ar recunoaște-o în ruptul capului, tot ceea ce au reușit a fost prin forțe proprii. E plin Bucureștiul de mașini peste 40‑50.000 de euro care sînt conduse de niște copii, copiii lor, sînt tineri care arată bine, se îmbracă bine... de multe ori te întrebi cine naiba sînt oamenii ăștia. De unde au apărut peste noapte? În același timp, oamenii obișnuiți, „oamenii muncii“, dau în permanență vina pe „sistem“ și se adaptează sistemului, fără să-și asume niciodată cu adevărat că ei sînt sistemul. Că ei îl întrețin.

Eu, una, mă simt vinovată pentru ceea ce s-a întîmplat la Piatra Neamț. Singura dată cînd am ajuns într-un spital pentru zece zile a fost la sfîrșitul anilor ’90, cu o dezlipire de retină, m-am născut cu o miopie forte și leziuni pe fund de ochi, dezlipirea a venit pe acest fond, practic îmi pierdeam de tot ochiul stîng. Doar întuneric. Secția de oftalmologie arăta jalnic, am nimerit într-un salon cu zece pensionare care se operau de cataractă și discuția principală din salon era cum și cînd să plasese plicul la doctor. Urmau anestezistul, asistentele. I-am spus mamei atunci: „Mamă, eu nu știu cum să fac asta, poți să dai tu șpaga pentru mine?“. Pentru că mamele și-au făcut lor instructajul în comunism, știu cum să dea șpagă. Iar mama a așteptat ore în șir în fața cabinetelor unde mai așteptau cîteva zeci de oameni, doar ca doctorul să ia plicul, să se asigure că e în buzunarul lui și că totul o să fie bine. Adevărul e că am nimerit peste o doctoriță excepțională, a reușit să-mi refacă retina ruptă în șapte bucăți, apoi a emigrat în America și a renunțat la profesia sa – și acum mi-o imaginez pe marginea unei piscine din California, lipsită de griji, lîncezind la soare, fericită și departe de secția obscură, oftalmo, din România unde se dădea șpagă chiar și la internări. Pentru mine e femeia care mi‑a salvat ochiul stîng. La cîțiva ani după operație, a fost și o cataractă postoperatorie, diagnostic în clinică privată, doctorul m-a chemat la spital ca să mă opereze. Și iar mama bîntuia ca o fantomă pe urmele doctorului, aștepîndu-l la capătul coridorului sau la lift. Același linoleum verde, aceeași mizerie la toalete, în 2005. Iar eu, care făceam parte, în același timp, dintr-o campanie „Nu da șpagă!“, ca jurnalistă, susținută cu bani europeni, îi pasam mamei „vina“ de a da șpagă și de a întreține sistemul... nu vi se pare o mică ipocrizie aici, o vină colectivă?

Mă simt vinovată pentru că de-a lungul vieții mele adulte am închis ochii la zeci sau poate mii de acte mici de corupție, n‑am reclamat nicăieri pentru că mi s-au părut în folosul nostru, al cetățenilor care s-au obișnuit că „merge și așa“, de ce să ne complicăm? Că m-am conformat treptat unor situații care nu erau conforme. Mă simt vinovată pentru că în anii ’90 mergeam la mare cu „nașul“, iar „nașul“ ăsta lua de la noi și cu stînga, și cu dreapta și îndesa prin buzunare, rîdea satisfăcut și zicea: „În fond, nu e trenul meu!“.

Mă simt vinovată pentru că am semnat de-a lungul timpului niște contracte, chiar dacă pentru sume ridicole, care nu erau OK, erau pile & relații, cutare cunoaște pe cutare, lasă că vorbim noi pentru tine. Nu m-am îmbogățit din ele, ceea ce se vede și acum, însă am făcut parte, într-un fel sau altul, dintr-un sistem pe care îl blamăm. Da, și eu, și tu, și mulți alții purtăm această vină, de a accepta acest sistem, de a face compromisuri și de a-l duce mai departe.

Mă simt vinovată și pentru faptul că am fost comandantă de detașament „pe vremea cealaltă“, și încă una devotată. Care pîram. Îi scriam pe listă pe colegii mei care vorbeau în timpul orei în timp ce tovarășa era plecată la cancelarie. Pe atunci nu aveam mustrări de conștiință, era o sarcină pe care trebuia să o îndeplinesc în calitate de comandantă. Mama îmi zice și acum că, dacă ar fi continuat comunismul, aș fi ajuns o activistă de partid de nădejde. Poate că da, poate că nu...

Pe de altă parte, acuz întreaga generație a părinților mei: de ce nu v-ați revoltat? De ce n-ați făcut nimic? Cum ați putut să trăiți în stadiul ăla de bovină atîția ani? De ce au fost atît de puțini disidenți? De ce nu ați ieșit în stradă? De ce ne-ați adus pe noi, copiii voștri, în situația asta ingrată de a înghiți toate resturile, toate rahaturile pe care le-ați lăsat în urmă, de a ne lupta cu toți demonii și cu toate „progeniturile“ voastre? De ce?

E foarte ușor să pasezi vina, cînd vina nu e asumată de nimeni. E foarte ușor să te disculpi – da, eu nu sînt vinovat cu nimic, vreau să fiu un om curat, să trăiesc curat, să mănînc bio, să mă rup de societatea asta a voastră care nu mă reprezintă, să îmi cresc copiii altfel, să nu ajungă la ei tot veninul ăsta care se revarsă din noi toți.

Da, domnule ministru și dragi confrați de pe Facebook, eu mă simt vinovată pentru tragedia de la Piatra Neamț. Pentru că de cele mai multe ori n-am avut de ales, însă de și mai multe ori ne-am complăcut în această situație.