A trebuit să plec de la Roma cu trei zile mai devreme, așa că m-am bucurat cînd am găsit pe site-ul unei companii low cost un zbor chiar în seara respectivă la un preț cît de cît acceptabil. „Mai avem doar un singur bilet la acest preț!“, scria pe site și m-am grăbit, cu ceva emoții, să-l cumpăr. Peste vreo două ore, cînd am intrat din nou pe site, scria: „Mai avem trei bilete la acest preț!“ Am ridicat din umeri – încurcate or fi căile aeriene! Pentru că nu puteam să mă plimb la nesfîrșit prin oraș cu un troller după mine, am ajuns la Aeroportul Ciampino cu vreo patru ore mai devreme, m-am așezat pe o bancă, afară, și am privit cum, încet-încet, se adună românii noștri. Îi recunoșteam înainte să deschidă gura (de altfel, o deschideau destul de repede, românii nu pot să stea nevorbiți, chiar dacă sînt singuri, găsesc ei vreo mamă, vreun văr de pe la Tecuci cu care să trăncănească ore în șir la telefon, doar ca să le treacă timpul). Are dreptate un prieten scriitor, stabilit de multă vreme în Canada – există o „moacă de român“, nici nu e nevoie de limbă ca să-i recunoști, totul ține de expresie, atitudine. Cu puțin timp înainte, pe la Termini, erau trei tipi, unul cu mustață care părea șeful, care stăteau pe o bordură, sorbeau cu sete din niște beri și fumau. „Hait, ăștia-s români!“, mi-am zis din prima clipă în care i-am văzut. Apoi a vorbit mustăciosul: „Bă, berea asta a lor e pișat!“ Ceilalți doi l-au aprobat cu entuziasm, mustăciosul a tras blazat un fum de țigară: „Și țigările parcă-s mai slabe ca ale noastre!“.

Dar să revenim în aeroport. Cu vreo oră înainte să apară cineva la check in, românii s-au așezat cuminți la coadă. Asta e, ne-a învățat bine Ceaușescu, ne plac cozile. Cozile sînt un pretext pentru socializare. „Crezi că mă lasă cu geanta asta mare și cu geanta asta mică?“, mă întreabă o femeie în jur de 50 de ani, cu un puternic accent moldovenesc. Dincolo de geanta asta mare și geanta asta mică, mai căra și un troller cît toate zilele. „Păi, depinde ce bilet ați cumpărat!“ „Nu știu ce am cumpărat, că eu nu mă pricep. Mi-a luat fata de la București! Pentru troller am bagaj de cală, dar mi-e frică că nu m-or lăsa cu celelalte în avion.“ Îmi dau și eu cu părerea și, pentru că tot ne plictisim amîndouă, ne continuăm conversația. Ea e dintr-un orășel mic de pe lîngă Chișinău, dar lucrează de 17 ani în Italia. „Am zis să mă duc și eu un an ca să văd cum e, aveam o mătușă aici, mi-a oferit găzduire pînă mă pun pe picioare și uite că s-au făcut șapteșpe ani!“ Are o fată studentă la București, merge la ea o dată pe lună, ca să-i ducă una-alta, haine și mîncare. „Mă crezi că în șapteșpe ani eu n-am fost la Veneția, la Florența, n-am văzut nimic din Italia? Uite, cum e acum, stăpînul a plecat cu ceva treabă la Milano și am profitat de cîteva zile libere ca să merg pînă la fată!“ Femeia era plină de bun-simț și de modestie, povestea ei m-a înduioșat. Pleca de vineri pînă luni, pe bună dreptate cursele astea low cost au devenit un soi de rate, înlocuind autobuzele de pe timpuri care plecau de la țară spre orașul cel mare unde se stabiliseră copiii și erau pline de tot soiul de femei ce cărau papornițe cu ouă și borcane cu zacuscă. Mamele nu se schimbă, indiferent de vremuri, doar cordonul ombilical se lungește la nesfîrșit, dincolo de granițe, dincolo de mare. Desigur, la check in a avut probleme, am ajutat-o să mute tot felul de pachete și pachețele din geanta mică în geanta mare, mirosea a parmezan și mirodenii, apoi cu greu am reușit să-i tragem fermoarul, mai avea un pic și plesnea. Apoi am aflat și eu vestea: „S-ar putea să nu zburați!“ Cum adică să nu zbor? „Păi, au vîndut bilete în plus... să vedem, dacă nu se prezintă careva, poate vă găsim un loc.“ Și dacă nu renunță nimeni? „Stați liniștită, plecați cu următorul!“ Senzația că voi zbura cu rata devine și mai acută – nu încapi în prima, o aștepți pe a doua. Așa că mă îndrept spre poarta de îmbarcare cu un bilet fără loc pe care scrie standby și, uite așa, aflu și eu de overselling și de companiile low cost care se lăcomesc la cîteva sute de euro în plus, lăsînd pasageri pe dinafară și nezburați (își asumă riscul și oferă despăgubiri ulterior, dar stresul rămîne același). Devin foarte agitată, după ce că mi-e frică să zbor în general, de data asta nici măcar nu știu dacă zbor sau nu, nu știu dacă să-mi iau xanax-ul salvator, îl iau oricum preventiv, dar timpul trece și nu reușește să mă calmeze. Românii se îmbulzesc la coadă la gate, apare o altă angajată care îmi spune să nu mă așez la coadă, să stau deoparte pînă cînd se îmbarcă toată lumea, mă simt repetenta clasei, pusă la colț. Aflu că mai există un pasager în standby. Și dacă rămîne un singur loc neocupat, ce facem? Tragem la sorți? – întreb eu, dar nu-mi mai răspunde nimeni. „Nu vă faceți griji! O să zburați. Toată lumea zboară, nu lasă pe jos pe nimenea“, mă ia o altă femeie în primire, mai muncită și mai îmbătrînită decît prima. Femeia asta e dintr-un sat din Vrancea, n-a mai fost acasă de șase luni, o să aterizeze la unu noaptea, după care are un tren pe la patru care o duce în Moldova noastră. Și ce munciți în Italia? „Acum nu mai muncesc!“, îmi spune ea, cu o oarecare mîndrie. „Sînt bunică și am grijă de nepoței!“ Îmi povestește că e de douăzeci de ani în Italia, a muncit de-a căpiat, dar a reușit să-și aducă copiii, copiii au la rîndul lor alți copii, italieni, vara trecută au fost toți în vacanță în Calabria, la all-inclusive. „Iar tu cum de te plimbi așa, de una singură, prin lume?“ (Cu alte cuvinte, n-ai bărbat, n-ai copii acasă?) Chiar, de ce mă plimb? Ridic din umeri, în Aeroportul Ciampino, printre atîtea femei cu „stăpîn“, parcă nu-mi mai găsesc locul și rostul. Apare și cealaltă pasageră în standby, o româno-italiancă ce începe să răcnească la angajații companiei ceva de „mamă“ și de „sfinți“. „Sîntem în aceeași situație...“, îndrăznesc eu. Pe ea n-o interesează, ea o să zboare oricum pentru că a plătit taxiul pînă la aeroport, iar la Otopeni o așteaptă o mașină plătită, nu se mai poate schimba nimic. Aproape toți pasagerii s-au îmbarcat, angajata companiei ne spune că avem ceva șanse, dar să mai stăm zece minute. „Să mai zboare moartea cu ei!“, țipă a doua pasageră în standby.

După toată această tevatură, ajung în sfîrșit în avion, aproape strivită pe un loc random, la mijloc, de un conațional burtos care s-a lățit pe locul lui și vorbește la telefon într-o italiano-țigănească-românească pînă cînd avionul se desprinde de pe pistă și își pierde semnalul. În fața mea, curcanul din bagajul de mînă al unei tanti se dezgheață și începe să curgă. Șoferul – pardon, comandantul – nu ne urează bun venit la bord, nu comunică cu pasagerii, a întîrziat și se grăbește, probabil că e nervos și înjură în trafic. Aeronava pare o droașcă (deși probabil că nu e), scrîșnește și trosnește, se zgîlțîie și în absența turbulențelor, mă gîndesc dacă să mai iau un xanax, dar renunț. Sînt obișnuită cu atmosfera curselor low cost, am întîlnit aici tot soiul de oameni, în general amărîți, dar și lipsiți de educație sau simț civic, copii mici, fără nici o apartenență, purtați în brațe sau la sîn dintr-o parte în alta, muncitori în construcții care trag cîte o dușcă de țuică în aeroport ca să-și facă curaj, clanuri care ocupă abuziv locurile altora doar ca să stea împreună, hoți și curve, șmecheri și țațe care și-au uitat limba de origine și urlă în italiană sau spaniolă, stewardese depășite de situație, de multe ori agresate verbal... iar printre toți aceștia se mai nimeresc și cîțiva oameni normali, discreți, care de multe ori nu vor decît să vadă niște locuri frumoase, care economisesc luni întregi ca să le vadă și care se fac mici pe locurile lor, închid ochii, își astupă urechile și suportă totul pînă cînd ajung la destinație. Aterizăm abrupt și ajungem acasă. Acasă unde? Într-o țară veșnic în standby, veșnic pe o listă de așteptare.

Foto: Francis Storr, flickr