Am un vis care se repetă la răstimpuri, un vis recurent, cum s-ar zice. De fapt, e mai mult un coșmar. În vis, se face că sînt din nou la liceu, în clasa a XII-a, dar sînt eu cea de acum și trebuie să dau examenul de bacalaureat. Ne strîngem toți foștii colegi în sala de clasă și ni se explică că diplomele noastre de Bac nu mai sînt valabile – asta e! –, trebuie să trecem din nou prin examen. (Aici există explicații posibile, un sentiment de vină îngropat undeva în subconștient legat de faptul că, în viața reală, nu în cea onirică, am copiat la bacalaureat, la matematică, așadar am trișat și am luat examenul pe nedrept, dar să nu intrăm în amănunte.) Apoi, ca și cum ar fi ceva normal, începem să ne pregătim pentru examen, dirigul nostru, profesor de mate, începe să înșire pe tablă șiruri lungi de exerciții, cumplita analiză matematică, noi scriem conștiincioși pe caiete, îmi dau seama cu groază că nu pricep absolut nimic. De fapt, e o frică stranie de examen pe care o uitasem și care se insinuează treptat în vis pînă cînd ajunge la paroxism. Realizez că n-am nici o șansă să iau examenul, că sînt total nepregătită, mă uit la colegii mei cum stau în băncile lor, toți la vîrsta de acum, 40 și un pic de ani, și acceptă senini situația. La un moment dat, din disperare, mă revolt. Mă ridic în picioare și spun: „Domnule profesor, e absurd! Uitați-vă la noi! Fiecare a terminat cîte o facultate, dacă vreți vă arăt și diploma de licență, fiecare are de multă vreme cîte o meserie... cum adică să dăm Bac-ul din nou?”. Aici, visul se întrerupe sau se diluează, dar se reia cu altă ocazie și cu variațiuni pe aceeași temă. În unele variante, cele mai coșmarești, mă pomenesc direct la examen, cu subiectele pe tablă și cu o foaie albă în față, transpir, nu știu nimic. Și în loc să mă concentrez la subiecte, mă tot gîndesc în vis: ce-i cu toată conspirația asta? Cine și mai ales de ce mi-a anulat examenul de bacalaureat? Dincolo de partea hilară, povestea interesantă abia acum începe. Am descoperit, de-a lungul timpului, că mulți cei din generația mea au același vis. „Visul cu Bac-ul”, cu examenul care nu mai e valabil și trebuie dat din nou, cu reîntoarcerea la școală și la spaimele pe care ne închipuiam că le-am lăsat în urmă, e un vis comun. Materia diferă, e adevărat, la unii e matematică, la alții e fizică, unii trebuie să repete examenul la chimie, cîțiva, mai norocoși, visează că trebuie să dea doar o amărîtă de teză, alții se reîntorc la o facultate pe care în vis n-au absolvit-o și trebuie să repete examenul de licență, totuși bacalaureatul anulat e cel mai prezent. Totul pleacă, de fapt, dintr-o traumă colectivă pe care nu am reușit să o depășim. Și regăsim în visul nostru colectiv aceleași gogorițe, aceeași crispare.

Îmi amintesc în cele mai mici detalii primul examen din viața mea – aveam doar șase ani și era un examen de aptitudini pentru școala de muzică. Nu știu de ce le intrase părinților mei în cap că aș fi bună la așa ceva, poate pentru că lălăiam toată ziua prin casă. Deși nu eram un copil foarte emotiv, examenul în sine a fost un supliciu, pentru prima oară în viața mea m-am simțit ca o gînganie insignifiantă privită printr-o lupă mare: hai, cîntă! Știu sigur că m-am încurcat la proba de ritm, n-am reușit să reproduc în mod identic bătăile, habar n-aveam ce era acela un ritm muzical, băteam și eu din palme alandala ca orice copil, poate de aceea ritmul vieții mele de acum e destul de haotic. Cînd am ieșit de la examen, mi-era rușine. Evaluatorul mă mai întrebase și dacă am pian acasă. Am fost sinceră și am răspuns că nu, cine să aibă ditamai pianul într-un apartament de bloc socialist de 50 mp? „Trebuia să spui că ai pian!” – mi-a zis taică-miu. „Rezolvam noi cu pianul dup-aia...” Ceva greșisem și era ireparabil. După cîteva zile, am mers din nou la școala de muzică, se afișaseră rezultatele. Pe drum, taică-miu rîdea și îmi tot repeta în glumă: „Păzea, găină, că te tai!”. Cumva încerca să detensioneze atmosfera, îmi explicase că, dacă nu luasem examenul, nu era nici o nenorocire, urma să merg la o școala obișnuită, în clasa I. Totuși, acel „Păzea, găină, că te tai!” mă băga în sperieți. Am ajuns, s-a uitat pe liste – nu intrasem. Pentru cîteva momente, am simțit că nu eram bună de nimic. Un copil nu știe cum treacă peste un eșec, cum să-l „administreze” și ce să învețe dintr-o astfel de experiență. Pentru un copil, eșecul e sfîrșitul lumii, nu există viață dincolo de examen, dincolo de examenul de capacitate sau de bacalaureat (la 18 ani, orice s-ar zice, ești tot un copil). Adultului, în schimb, nu-i pasă, i se rupe, chiar dacă un examen poate să vină cu o oareșce încărcătură emoțională moștenită tot din copilărie, rezultatul nu mai contează atît de mult. Unul dintre puținele teste pe care le-am dat în viața de adult a fost pentru un job la Atena, pentru o companie de telefonie mobilă, pe partea creativă. Trebuia să concep un soi de quiz în engleză. Au ales o fată din Slovenia cu zece ani mai mică decît mine, din generația nativilor digitali. Am primit și evaluarea pe e-mail – quiz-ul meu se pare că n-a fost destul de cool. Pe bune? – am rîs eu. Deși job-ul ăla mi-ar fi schimbat probabil viața, a doua zi l-am uitat, iar faptul că am picat testul n-a însemnat pentru mine nici un eșec, ba dimpotrivă, m-am lămurit că nu eram omul potrivit și că trebuia să-mi văd de ale mele, nu să învăț meserii noi peste noapte.                   

Totuși, am fost testați, evaluați, am primit calificative încă din clasele primare și nimic nu s-a schimbat de atunci, generațiile de acum se formează tot sub spectrul marelui „examen” pentru care nimeni nu e de fapt pregătit din punct de vedere psihologic. Pentru mine și mulți ca mine, școala a fost un examen permanent care nu se termina niciodată – lucrări de control, teze, calcul de note ca să vezi „cît îți iese media”, simulări, „Pe cine ascultă azi? Oare e în toane bune?”, spaima constantă că nu ești suficient de bine pregătit, că nu ești suficient de bun, competiția, nopți nedormite, încercările de a fenta sistemul, de a trișa care vin la pachet cu un alt tip de anxietate, să nu cumva să fii prins asupra faptului. Nu-mi amintesc nici măcar o zi în care să fi mers la școală relaxată, ca la o plimbare în parc... și, în fond, nu și despre asta ar trebui să fie educația? De ce trebuie să înveți de frică? De ce trebuie să demonstrezi în permanență ceva? Discutam de curînd cu cîțiva profesori despre banala teză, o metodă atît de depășită de evaluare care de cele mai multe ori parcă te îndeamnă să trișezi sau să înveți pe de rost niște noțiuni doar ca să umpli o foaie de hîrtie. Mi-am amintit că păstrasem o vreme într-un dosar, ca amintire, tezele din gimnaziu și din liceu, într-o zi cînd făceam curat le-am regăsit și am revăzut toate tăieturile și însemnările cu roșu ale diferiților profesori, exercițiile pe care le greșisem, subiectele pe care nu apucasem să le termin pentru că timpul expirase, toate caznele prin care trecusem... m-am enervat și le-am aruncat. Nu, maculatura aia nu mă reprezintă, n-ar trebui să reprezinte pe nimeni ca om în formare, nu-l pregătește pentru viață, pentru nimic, de ce a trebuit să trecem prin asta?

Știu un puști grozav de isteț și de serios, s-a pregătit trei ani pentru examenul de admitere la Medicină, a făcut meditații cu cei mai buni profesori, căci la noi altfel nu se poate, doar cu cunoștințele din școală de la orele de biologie și chimie nu poți intra la Medicină, au cheltuit părinții o căruță de bani, cred că au făcut și vreo două credite ca să-i plătească meditațiile. Copilul ăsta n-a ieșit din casă trei ani, a învățat, îmi spunea odată că n-are timp să-și găsească o gagică, poate după ce intră la Medicină. A venit și momentul marelui examen – transpirații reci, emoții, la anatomie a mai fost cum a fost, căci știa oasele alea de pe rost și în somn, însă la chimie s-a blocat. Atac de panică, pur și simplu n-a fost în stare de nimic, a dat foaia goală. Pentru asta l-a pregătit școala românească pe puștiul care a învățat pe rupte? Să se blocheze și să dea foaia goală? În momentul de față, băiatul livrează mîncare part-time cu bicicleta, face alte meditații cu alți profesori și se pregătește să dea examenul din nou. Face meditații și la limba germană. Chiar își dorește să fie doctor, dar nu în România, în Germania. Va pleca cu prima ocazie. Îi urez ca peste douăzeci de ani să nu aibă coșmaruri cu examenul de la Medicină pe care trebuie să-l dea din nou.