Cînd sînteţi sufocaţi de treburile de la birou, cînd aerul condiţionat nu mai funcţionează, iar partenerul de viaţă nu se mai hotărăşte odată ce pachet turistic să cumpere, ei bine, gîndiţi-vă că în anumite colţuri ale Pămîntului acestuia foutu, cum zice franţuzul, sînt oameni pentru care ziua de mîine este un concept abstract. 
 
Altfel spus, cei care sînteţi capabili să citiţi aceste rînduri, de pe un computer sau în variantă tipărită, eventual cu o cafea dinainte, vă număraţi printre privilegiaţii planetei. Aproape sigur aţi mîncat ceva de dimineaţă, iar dacă n-aţi făcut-o încă a fost pentru că pur şi simplu nu v-aţi făcut timp să mîncaţi. 
 
În schimb, alţi semeni de-ai dumneavoastră, poate cu aceleaşi calităţi fizice şi intelectuale, cu aceleaşi porniri şi trăiri umane, nu au găsit nimic de-ale gurii prin cămară (că de frigider nici nu poate fi vorba). Nu încerc sub nici o formă să vă trezesc compasiunea, pentru că asta-i rara avis, adică pasăre rară, în lumea-n care trăim. Şi chiar trezită, compasiunea de tip occidental, pe care am început s-o experimentăm şi noi, românii, de ceva vreme, nu ţine mult şi nu dă rezultate. 
 
Ucidem repede un asemenea sentiment pentru că – nu-i aşa? – avem treabă: aerul condiţionat tot nu merge, la naiba, şefuţul ne-a mai pasat două dosare restante şi a şters-o englezeşte la un business lunch, iar nevasta nu înţelege nicicum că la serviciu nu poţi vorbi non-stop la telefon. Sîntem prinşi în cuşca noastră confortabilă şi ne creăm stresuri de fată mare, ca într-Un cuib de nobili al lui Turgheniev. 
 
Dar nu despre asta voiam să vă povestesc. Am lungit-o cu introducerea pentru că sînt în vacanţă şi beau un rom vechi de 15 ani, undeva la malul Atlanticului. Mai exact în Cuba, ţara băuturilor ieftine, a ţigărilor de foi şi a tuturor posibilităţilor imposibile pentru occidentalul înregimentat în cotidian. Da, ştiu ce v-aţi putea spune în sinea dumneavoastră: ipocrizie curată să vorbeşti, în asemenea condiţii, despre sărăcie şi compasiune. Am să vă spun totuşi ceea ce-mi trece prin minte, asumîndu-mi a priori judecata aspră a cititorului crispat de contextul în care evoluează. M-o fi prins şi pe mine din urmă, de pe culmile liberalismului, spiritul lui Che Guevara. Glumesc, desigur, dacă nu v-aţi prins deja. 
 
„Mamita“, doamna între două vîrste de la bar, îmi zîmbeşte atunci cînd ridic ochii din laptop. Ea are întotdeauna grijă să nu rămîn prea mult timp cu paharul gol: „Havana Club, 15 años, mi amor?“. Îi răspund „îngerului meu păzitor“ în anglo-spaniola pe care am dobîndit-o din „practica“ ultimelor zile: „Si, si, señora! Blue label, por favor! Gracias!“. 
 
„Mamita“ tocmai mi-a spus povestea vieţii ei (fără s-o rog) într-un moment de efuziune faţă de un periodista (un jurnalist) care mai lasă, din cînd în cînd, un peso (convertibil) pe tejghea. Asta spre deosebire de canadianul burtos cu „milieuri“ pe omoplaţi, pictate pe mulţi dolari la cine-ştie-ce salon de tatuaje din Toronto. Canadianul e zgîrcit, vorbeşte mult şi tare şi mi-o enervează pe „Mamita, mi amor“, care-i zîmbeşte totuşi profesional. În fine, revin la „fişa existenţială“ a Mamitei: două fete, una măritată, alta nu, doi nepoţi, Sofia şi Ariel, no marido (adică fără soţ, decedat acum cîţiva ani). Nu mă întrebaţi cum am reuşit să înţeleg firul vieţii ei pentru că spaniolă nu pricep decît prin deducţii şi asocieri cu româna şi franceza, iar Mamita ştie fix două boabe de engleză („thank you!“, „drink“, „no ice“, „later“ şi cam atît).
 
Semn al rădăcinilor latine comune, am înţeles repede că pentru cubaneza mea între două vîrste a lucra la un bar de pe plajă este o binecuvîntare. Aşa face rost de mîncare mai bună pentru micuţii Sofia şi Ariel, îi pică cîte un creion cu personaje din desene animate, o ojă sau o cutie ieftină de farduri. Başca un bănuţ în plus, convertibil, după cum vă spuneam. Asta pentru că statul cubanez, în înţelepciunea lui revoluţionară, susţine două monede în paralel, aşa cum făceau sovieticii odinioară: peso-ul convertibil, denumit CUC, şi peso-ul pentru circulaţia internă, lovit de vitregiile economice ale sorţii. 
 
În Cuba se trăieşte prost, mai prost decît se trăia în România anilor ’80. „Mîndră corabia, meşter cîrmaciul!“ Sărăcia o adulmeci de la ieşirea din aeroport, unde te aşteaptă un cărucior cu bere la suprapreţ, vîndută de un nene în cămaşă albă şi papion negru. În fundal, cîteva gherete din tablă, vopsite în alb şi roşu, palmieri şi… o damă îmbrăcată într-o rochie mulată, cu „model leopard“ à la Elena Udrea şi cu cizme în ton. E proaspăt rasă la subsuori şi mestecă gumă. Nu, nu e ceea ce aţi putea crede la prima vedere. Dacă ai niţică răbdare şi nu judeci omul după aparenţe, vei avea surpriza să constaţi că femeia a venit însoţită de mama ei şi de cei doi copii, care au trăsături interesante. Peste cîteva minute, preţ de o ţigară, îşi face apariţia şi „americanu’“ între două vîrste, prezumtivul tată al micuţilor, dacă te iei după reacţiile acestora. „Americanu’“ o strînge-n braţe pe femeia în rochie mulată, îi întinde mîna prezumtivei soacre, îi spune „Hola!“ şi îşi face cunoscută intenţia, într-o spaniolă cu accent englezesc, de a schimba nişte dolari în CUC. 
 
Aflu mai tîrziu că pe aici se practică „mariajul la distanţă“, adică legătura între domni de pe continentul nord-american şi doamne autohtone, aflate în imposibilitate de a-şi însoţi partenerii în ţările de origine ale acestora „din cauză de viză“. Domnii fac chiar şi copii cu respectivele doamne şi îi vizitează de vreo două ori pe an, în special vara. În restul anotimpurilor sînt ocupaţi cu job-ul şi, zic gurile rele, cu soţiile şi copiii din ţările lor de origine. „Funky business!“, cum ar spune aceleaşi guri rele. 
 
Autocarul care te duce spre hotel face notă discordantă (deşi e puţin spus!) cu acele cutii de tablă ruginită cu motor numite „autobuze“, care-i transportă pe localnici la muncă şi-napoi. Într-o astfel de hardughie, temperatura poate ajunge lejer la 60 de grade Celsius, la orele amiezii. Între satele şi oraşele de un gri-murdar vezi cîmpuri arse de soare şi vaci cărora li se văd coastele, parcă rupte din Apocalipsa Sfîntului Ioan, scrisă în urma revelaţiei de pe insula Patmos. 
 
Pe lîngă autocarul tău cu aer condiţionat, în care bei bere rece cubaneză, Cristal şi Bucaneros, la 2,50 $ doza, se întîmplă să mai treacă cîte un bătrîn pe bicicletă, cu mustăcioară şi cu pielea înnegrită de vremuri. Ţine între dinţii plini de carii şi de tartru cîte un ciot de trabuc şi mai aruncă cîte o privire înspre autocarul cu geamuri fumurii, acolo unde angajata cubaneză a agenţiei de turism explică, într-o franceză fără cusur, „viaţa idilică“ a oamenilor de rînd. Sînt convins că bătrînelul de pe bicicletă, dacă ar auzi ce spune şi dacă ar cunoaşte engleza sau franceza, ne-ar striga scurt: „Bullshit!“, „Merde!“. Acelaşi lucru ni l-ar striga şi tînărul în maiou din furgoneta din faţă, care se uită insistent, cu o privire bovină, la picioarele proaspăt epilate ale doamnelor din primul rînd de scaune. 
 
Scena uşor stînjenitoare se curmă brusc, odată ce autocarul coteşte spre dreapta, pe lîngă nişte blocuri de patru etaje cum nici în Zăbrăuţi sau în Valea Jiului nu mai poţi vedea. Blocurile sau, în fine, coteţele revoluţionare sînt străjuite de un crab uriaş din piatră care vrea să ne arate că orăşelul este unul pescăresc. E ultimul peisaj „burlesc“ înainte de intrarea pe limba de pămînt care ne leagă hotelul de ţărm. De o parte şi de alta, Oceanul Atlantic, cu apă limpede de culoarea smaraldului, în care se îneacă brusc toate nevoile celor lăsaţi în urmă. De aici încolo nu mai vezi decît sărăcia mascată sub cămăşile scrobite ale angajaţilor resort-ului, instruiţi să fie cît pot ei de amabili cu turiştii convinşi că totul li se cuvine. 
 
De aici încolo este drumul meu drept spre „Mamita, mi amor“ şi spre privirea ei obosită de „revoluţia“ unei vieţi pe care se încăpăţînează să o trăiască bucuroasă. „Señora! Blue label, por favor! Gracias!“ 
 
George Rădulescu este jurnalist şi urmează un program de studii aprofundate în Drept la Montréal. 
 
Foto: G. Rădulescu