– Mauriac și celebra doamnă Thérèse Desqueyroux – 

Fascinat peste poate de Madame Bovary, Mauriac scoate în 1927 un cover alternative, mult mai condensat și mai alert, cu ruperi de ritm, poziționări înăuntru și în afara personajului, salturi în timp și fraze inegale, care dau textului o instabilitate capabilă să-i susțină premisele psihologice. În următorii ani, Mauriac va dezvolta un real atașament față de Thérèse Desqueyroux și îi va continua traseul în alt miniroman (Fin de nuit) plus încă două nuvele. Cu oricîte note experimentale și improvizații narative, credința lui rămîne atît de flaubertiană încît într-o zi ajunge să-i mărturisească lui Jean Amrouche: „Thérèse Desqueyroux, c’est moi désespéré“.

Povestea are o sursă de inspirație proprie, cazul Henriette Blanche-Canaby, care a încercat să-și otrăvească soțul, falsificînd niște rețete, iar Mauriac a avut ocazia să asiste la proces (stins prin complicitatea victimei). Mizanscena, foarte importantă și ea în ecuație, cuprinde landele nisipoase din zona Bordeaux, și în centru – Argelouse, un sat în care vînturile dinspre ocean aduc mirosul greu de sare, vara soarele arde pe zeci de kilometri pădurile de pin, toamna vin ploile fără sfîrșit și înfundă drumul de legătură cu un orășel tare obscur și el, iar spre sfîrșitul iernii „și oile devin cenușii“. Teoretic, ar putea fi și alt punct din lunga provincie a Franței, care funcționează după legea „Parisul sau nimic“.

„Fără îndoială, biata mea Bovary suferă şi plînge în acest moment în douăzeci de sate din Franţa“ – scrie Flaubert pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Nu pare să se fi schimbat mare lucru de atunci. Mauriac însă, născut și crescut acolo, știe bine locul, îl simte și mai ales îi știe bine oamenii.

Thérèse și Bernard Desqueyroux sînt prinși într-o căsnicie pe care el a propus-o din interes (pădurile ei de pin sînt mai întinse decît ale lui), iar ea a acceptat-o aparent din obligație. Poate să fie indiferență din partea lui, conveniență, comoditate, dar din partea ei nu poate fi decît ură, iar această ură mocnită îi duce mîna să-i toarne în pahar digitală, aconit și (ca să se păstreze raportul cu Madame Bovary) o supradoză de soluție Fowler, care bineînțeles conține arsenic.

Totuși, nu e vorba doar de presiunea socială, de cutume și de „așa stau lucrurile pe aici“ cînd Thérèse (la acea vreme) Larroque îi acceptă cererea. În ecranizarea din 2012, Claude Miller schimbă ordinea narativă și începe filmul cu multă răbdare pentru copilăria ei fericită și imaculată. După-amieze lungi de vară, plimbări alături de Anne de la Trave (sora vitregă a lui Bernard), asfințituri de soare, lecturi în barcă și bineînțeles o candidă atracție sexuală între cele două, tăiată din scurt de Thérèse, care trage macazul și se hotărăște pentru o căsătorie previzibil anostă. Poate Miller a ales varianta asta doar ca să facă un fir epic liniar, dar poate a descoperit prin analiză ceea ce Mauriac a descris spontan luînd ca model pe cineva cunoscut. Declarativ, Thérèse își dorește căsătoria ca să fie liniște.

Pentru toți copiii, ieșirea din copilăria tîrzie, o perioadă de relativă acalmie după faza inițială de sexualitate, e o schimbare perturbatoare. Apariția pulsiunilor sexuale în cîmpul conștiinței, între timp consolidat, poate produce destule neliniști, iar reacțiile sînt dintre cele mai variate, aproape întotdeauna valabile doar pentru cel în cauză. În studiul său recent despre isterie, Cristopher Bollas se ocupă în amănunțime de această zonă confuză. „Istericii adulți sînt tentați să abandoneze sexualitatea pentru că este «prea complicată».“ Practic, se trage o cortină de fier, iar dorințele rămîn închise dincolo, deși continuă să bată cu pumnii în peretele despărțitor. Nu va avea loc nici măcar o negociere. După Freud, „istericul“ își refulează conținuturile sexuale, în timp ce „perversul“ le pune în act. Nu e limpede la Thérèse Desqueyroux dacă e vorba de pulsiuni în general sau se pedepsește doar pentru atracția vinovată față de Anne, iar răspunsul satisfăcător ține de autenticitatea personajului, unde, ca la orice om, încap de toate, și pe rînd, și deodată.

Iar Bernard nu face nimic să-i fie mai bine, felul în care se mișcă în pat îi întărește repulsia. Iar „cel mai remarcabil paradox al istericului este înlocuirea sexualității carnale – mai precis a pulsiunii genitale – cu sexualitatea spirituală“ (tot Bollas). Se ajunge la o dragoste „tip Petrarca“ în care excitația fizică se transformă în excitație spirituală. Din păcate, Bernard nu strălucește (chiar deloc) nici în acest spațiu, nu poate ajunge în „zonele ei confuze, fără limite, unde a trăit și a suferit“. Chiar mai mult, imediat după căsătorie, îi promite foarte tandru că o să-i scoată din „căpșor“ ideile „greșite“.

Într-o asemenea situație, scrisorile Annei de la Trave (acum devalorizată activ de Thérèse Desqueyroux), în care îi povestește cu lux de amănunte și fraze patetice povestea ei de dragoste cu tînărul Azevedo, nu fac decît să toarne gaz pe foc și să-i aprindă în vîlvătăi imaginația, la fel cum focul cuprinde pădurile de pin din vecinătatea moșiei.

Azevedo nu e în nici un fel obiectul pasiunii pentru Thérèse Desqueyroux și nu se va întîmpla nici un adulter, și nici o o crimă din dragoste, el e doar peretele ei de squash, proba palpabilă că și ea ar putea trăi așa ceva. Cu condiția să ajungă la Paris.

Pînă atunci însă are un hop de trecut, și nu e deloc ușor. Trebuie să-l elimine fizic (și cît mai discret) pe Bernard pentru că de divorț nici nu poate fi vorba în comunitatea de la Argelouse. Pe de altă parte lucrează să o despartă pe Anne de Azevedo, pe care îl ajută să compună o scrisoare de adio. (Și între timp naște o fetiță față de care nu are nici un atașament, absorbită în marasmul conflictului interior.)

După ce o prinde în hățișul rețetelor false, victima îi devine călău. Unul la fel de perfid. Bernard o tîrăște în proces, apoi o extrage din mîinile legii printr-o mărturie mincinoasă și o face prizonieră pe domeniul moșiei sale, în acord total cu tatăl Thérèsei și ceilalți apropiați. La suprafață sînt o mulțime de convenții care trebuie apărate – viitorul fetiței, onoarea familiei, averea și cariera politică a domnului Laroque. În spatele demersului, pulsează dorința lui Bernard de a o anula. Dacă nu fizic, măcar psihic, de a o aliena (la un moment dat folosește termenul de „dresaj“, apreciind reușita bărbatului cu care Anne de la Trave e forțată să se mărite).

Încarcerarea Thérèsei Desqueyroux capătă materialitate stilistică. Firele de ploaie devin zăbrele în jurul moșiei, iar pinii înghesuiți unul într-altul sînt paznicii aliați. Thérèse Desqueyroux fumează în neștire și colindă fără țintă coridoarele casei atunci cînd e lăsată să iasă din cameră. Dar cea mai mare parte a timpului și-o petrece în pat într-o stare vecină cu pseudodemența isterică. Declinul cognitiv este marcat, funcționarea deficitară, cu greu se mai îngrijește. Absentă din lumea concretă, Thérèse se adîncește în fantasme vii, aproape halucinante. Se visează scăpată în Paris, unde e cînd anonimă și se pierde pe bulevarde, cînd înconjurată de prieteni și admiratori care îi cer insistent să-și povestească viața sau să-și sublimeze drama într-un roman.

Mauriac se hotărăște să lase pentru moment lucrurile în acest punct și închide surprinzător firul, așa că o eliberează din Argelouse (tot prin mîinile lui Bernard) și îi dă drumul, amețită și fumată, pe străzile Parisului, mergînd la întîmplare și rîzînd de una singură.

„Monsieur Mauriac… a choisi la toute-connaissance et la toute-puissance divine. Mais un roman est écrit par un -homme pour des hommes. Au regard de Dieu, qui perce les apparences sans s’y arrêter, il n’est point de roman, il n’est -point d’art, puisque l’art vit d’apparences. Dieu n’est pas un artiste; M. Mauriac non plus“ – punctează Sartre în articolul lui despre Mauriac & libertate (retractat ulterior). Cert e că Mauriac stăpînește natural un principiu simplu, al omului de la țară: nu-i pune altuia în spate mai mult decît poate să ducă. (Imaginea căruțelor care sînt făcute pe măsura hîrtoapelor de pe drum e recurentă în roman și îndeajuns de plastică.) Sau, altfel spus, fiecare cu un destin pe măsură. Așa că nici personajelor nu le dă mai mult decît pot să cuprindă în mentalul proiectat. Thérèse Desqueyroux nu arată ca un produs de laborator, ea a rezultat din observație + introspecție, și în consecință i-a ieșit suficient de pulsională, rezonabil de incoerentă în comportament și incongruentă în afect. E un „truc“ din faza incipientă de construcție. Dacă e făcut cum trebuie, mai departe personajul se va mișca la fel ca un om, cu de la sine putere. 

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru.

Foto: François Mauriac, 1933, wikimedia commons