Mi-e și rușine să spun cîte cărți am putut duce la capăt în anul ăsta extraordinar care ni s-a întîmplat și continuă să ni se întîmple tuturor. Căci e un an nefiresc, nu mai ajunge la final, iar plutirea într-un timp dilatat mi-a zburătăcit mințile fără putință de focalizare într-o cursă lungă și atentă, așa cum presupune însoțirea cu o carte.

Banalitatea lecturii a devenit altceva. Mi-e dor de vremurile în care cartea mea și cu mine parcurgeam împreună un drum prietenesc cu intrări și ieșiri din realitate, cu izbucniri de furie uneori, cu altele de admirație sinceră alteori. În perioada inocentă a lecturii, ce se întîmpla în carte era un soi de realitate și punct. Fără discuție. În perioada în care s-a adăugat și măsura critică, autorul era certat, boscorodit sau adulat și invidiat sincer pentru construcție sau vreo întorsătură de frază. Important e că ne aveam constant una pe alta într-un parcurs asumat, într-un joc al unei tovărășii sincere, cu toate urcușurile și coborîșurile lui. Cititul era sincer, atent, total, apoi critic, ca o afundare în burta unei mări calme sau ca un zbor frenetic al regelui pescar care atinge cu aripa în viteză vreun val mai răsărit. Important e că treceam de mînă pe oriunde ar fi trebuit să ne ducă scriitura sau puterea mea de înțelegere. Era bine.

Chiar comparată cu perioadele bune ale maturității unui cititor versat, anii din copilărie în care am descoperit lectura rămîn de neegalat. Nerăbdarea și anticiparea în fața unui volum nou. Mirarea, minunea, nopțile nedormite în care am trăit fiecare aventură, fiecare călătorie, devenire, noroc și nenoroc ale personajelor mele. Toate paginile pătate cu măr, cu dulceață, cu omletă, cu cireșe și cu strugure în după-amiezele de vacanță în care citeam lungită într-o rînă. M-au zburătăcit din visare bunicile ale căror sfaturi bune ziceau că o masă se mănîncă așezat pe scaun și concentrat la hrana pe care o bagi în gură. M-a zburătăcit maică-mea care-mi spunea că ar trebui să-mi fac mai întîi temele și tata care îmi aprindea întotdeauna o lumină atunci cînd mă prindea zgîrcită deasupra unei pagini pe aproape întuneric. O să-ți strici ochii, era refrenul. Mi i-am stricat.

Cititul se întîmpla firesc și nu era vreun motiv de laudă. Mi-am dăruit timp de calitate și am lenevit în el, în sute și mii de reverii, într-o fantastică evadare pe care n-o găseam nici în jocurile de pe stradă extrem de agitate la care participam cu toată ființa și cu toate corzile vocale de-am ajuns de pomină printre vecinii din Berceni.

În anul asta lung, n-am renunțat complet la citit, dar toate lecturile mele au fost în general scurte și de actualitate. Un articol ici, o știre mai lungă comentată colo, ceva păreri ale unor persoane pe care le prețuiesc, pandemie, pandemie, pandemie. Dacă înainte cititul meu se petrecea într-o linie stabilă, între pereții luminați ai unui tunel în care cunoșteam toate stațiile, acum m-am trezit brusc în mijlocul unui cîmp fără granițe atacată necontenit de un stol de grauri flămînzi. Sincer, în condițiile astea, cine se mai poate concentra? Cine a putut pune telefonul deoparte și s-a putut retrage în liniștea necesară pe care o cere prietenia unei cărți? Cine a putut ignora televizorul din cealaltă cameră? Dar bingănitul de breaking news? Dacă există așa oameni, felicitările mele. La fel celor care spun că s-au regăsit în perioada asta și că și-au descoperit uluitoare resorturi interioare.

Căci eu le-am pierdut. Mă uit la teancurile de cărți pe care nu le-am deschis și mi-e milă de mine și de lumile nedescoperite de acolo. În schimb, am rupt Netflixul și am văzut toate filmele și serialele noi pe măsură ce apăreau. Nimic n-am reținut din ele. Toată informația care a trecut prin cristalinul ochilor mei s-a risipit imediat după final. Nimic, zero, vid.

Ca să răspund la întrebarea care plutește în text: trei. Trei cărți am citit în pandemie.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.