În România, conform datelor CNA, există în jur de 700 de televiziuni locale. Deşi cifra este discutabilă, avînd în vedere că unele posturi TV sînt staţii locale ale televiziunilor centrale, iar altele apar doar în campaniile electorale, vorbim totuşi despre un număr destul de mare de staţii locale şi, avînd în vedere că televiziunea locală reprezintă, cel puţin teoretic, baza unui ecosistem informaţional preluat mai apoi de către presa centrală, apare întrebarea legitimă: cît de profesionistă este această bază informaţională în mass-media din România?

La această întrebare nu a existat pînă acum un răspuns coerent şi documentat. Subiectul a fost ocolit şi, chiar dacă din cînd în cînd mai existau discuţii, acestea se învîrteau doar în jurul unor speculaţii, căci nimeni nu avea, de fapt, informaţii reale pentru o discuţie de substanţă.

Această bază a fost însă pusă la începutul anului, cînd ActiveWatch a lansat un studiu fără precedent în România – Harta politică a televiziunilor locale, un studiu care a durat mai bine de un an, a implicat voluntari, sociologi, jurnalişti de investigaţie şi care dezvăluie pentru prima oară, prin sute de interviuri realizate în redacţiile celor mai importante televiziuni locale din 15 judeţe, influenţa pe care politica o are, de fapt, asupra televiziunilor locale din România.

Un semnal de alarmă

Conform Eurobarometrului Standard 78 „Opinia publică în Uniunea Europeană“, publicat în februarie 2013, televizorul este principala sursă de informare a românilor – ce faci aşadar cînd această sursă este viciată?

Maria Popa, coautoare a cercetării Harta politică a televiziunilor locale, îmi răspunde din start: tragi un semnal de alarmă. Dai la o parte perdeaua de îndoială, mergi pe teren, vorbeşti cu oamenii, de la firul ierbii, iei pulsul a ceea ce se întîmplă, chiar la faţa locului şi aduci în faţa publicului realitatea aşa cum este ea.

„Pînă acum nu exista un astfel de studiu în România şi am considerat că este vital ca oamenii să ştie cine sînt cei care susţin că îi informează la nivel local şi în ce măsură informaţia este corectă sau viciată de cei care o transmit.“

Proiectul a început printr-o monitorizare a granturilor televiziunilor locale şi a conţinutului materialelor difuzate. Au fost selectate, ca fiind relevante, televiziunile care aveau jurnale de ştiri, emisiuni de reportaj, interviuri – pe scurt, un conţinut mai consistent decît altele. „N-am luat în calcul televiziuni care difuzau anunţuri publicitare şi doar extrem de rar cîte o emisiune informativă.“

Cum arată însă acest „conţinut consistent“? Aflu că majoritatea informaţiilor transmise la televiziunile locale sînt cele utilitare – cu alte cuvinte, se spune mai mult despre şanţuri şi lucrări, şi mai puţin despre corupţia la nivel local sau despre neregulile din administraţia locală.

Dar cum să fie altfel dacă, de multe ori, managerul unei televiziuni locale îşi depăşeşte atribuţiile şi nu se ocupă doar de partea managerială, ci are imixtiuni şi în politica editorială – ceea ce devine foarte evident la nivelul conţinutului informaţional. Mi se dă exemplul Corneliei Dunăreanu, patroană de presă şi redactor-şef la Banat TV din Reşiţa, care îndeplineşte atît rolul de administrator, cît şi cel de coordonator editorial. „Este vorba despre un antagonism între teorie şi practică“ – îmi spune Maria Popa, amintindu-mi că persoana în cauză a candidat pentru Camera Deputaţilor pe listele ARD, la alegerile din 2012.

O altă problemă majoră care bîntuie integritatea televiziunilor locale este cea legată de sursele de finanţare. „Aproape jumătate dintre televiziunile incluse în studiul nostru sînt influenţate direct sau indirect de către politicienii locali şi cam jumătate dintre acestea sînt finanţate din bani publici. Este foarte important să se înţeleagă ce înseamnă asta, căci, deşi multe dintre aceste televiziuni îşi arogă statutul de entităţi private, ele beneficiază de bani publici – cu alte cuvinte, sînt televiziuni ale cetăţenilor, care ar trebui să ştie acest lucru, să ştie că pot avea o influenţă mult mai mare asupra conţinutului informaţional al respectivelor televiziuni.“

O televiziune locală ar trebui să aibă mereu în minte faptul că este în slujba cetăţenilor, dar asta se întîmplă destul de rar. „De multe ori, posturile TV locale sînt în slujba celor care le finanţează, sînt mecanisme de propagandă pentru aceştia şi fac abstracţie de nevoia de informaţie a publicului, de nevoia de reprezentare în mass-media.“

Jurnalismul ca instrument de propagandă

Mi se spune că, de fapt, este foarte simplu şi nu încap prea multe dubii: dacă o televiziune este finanţată de către Consiliul Judeţean sau de Primărie, nu poţi avea prea multe pretenţii ca acea televiziune să fie critică la adresa finanţatorilor. Bineînţeles, într-o ţară „civilizată“, scenariul ar fi cu totul altul. Din păcate, în România, mai ales în plan local, jurnaliştii ştiu că, dacă vorbesc contra finanţatorului, rezultatul este singular: izvorul finanţării se închide. Aşa ajung să se transforme în instrumente de propagandă pentru finanţator, politicieni sau oameni de afaceri locali, cei care susţin televiziunile respective.

„Există multă autocenzură, există mentalitatea că, atît timp cît lucrezi la un patron care aparţine unui anumit partid politic, este firesc să te abţii de la abordarea unor subiecte sau să fii prea critic la adresa partidului respectiv. Există şi jurnalişti care suferă de un alt complex, spunînd că, locuind într-un oraş mic, făcînd parte dintr-o comunitate mică, nu-şi pot pune comunitatea în cap. Mai sînt şi jurnalişti care, în funcţie de sursele de finanţare ale televiziunii, aleg sau nu să realizeze anumite materiale. Uneori, se ajunge la cazuri de şantaj în televiziunile locale, clienţii de publicitate ştiu că, dacă nu mai sprijină anumite televiziuni, ar putea fi ţinta unor atacuri. Pe de altă parte, sînt clienţi de publicitate descurajaţi de anumiţi politicieni locali să cumpere publicitate la o anumită televiziune critică la adresa acelor politicieni.“

Relaţia patron – jurnalist este o relaţie inegală, mulţi jurnalişti îşi privesc patronii ca fiind şefi absoluţi. „Deşi contribuţia lor este foarte importantă“ – îmi spune Maria Popa –, „mulţi uită că fără ei, fără jurnalişti, patronii n-ar exista, căci n-ar avea cui să mai fie patroni, iar afacerea s-ar închide. De multe ori însă, jurnaliştii din România nu sînt conştienţi de importanţa lor şi de rolul lor într-o redacţie. Sînt dispuşi să facă multe compromisuri: cînd şefu’ vine şi dictează, ei acceptă.“

Codul deontologic? Îl avem pe undeva, cred că e pe la secretară...

A fi jurnalist înseamnă să respecţi anumite principii, o anumită conduită etică... Una dintre întrebările studiului viza şi existenţa acestui cod deontolgic în redacţii. O întreb pe interlocutoarea mea care este situaţia pe teren. „Primeam răspunsuri de genul: codul meu deontologic sînt cei şapte ani de acasă. Sau avem un cod deontologic, dar este la secretariat. Pînă acum nu a fost nevoie să apelăm la el...“

Cît despre libertatea de exprimare... „Nu este privită ca fiind un principiu absolut pe care să-l apere toţi angajaţii mass-media. Mulţi dintre aceştia, din contră, caută metode creative de a ocoli adevărul în interesul patronului sau al unei formaţiuni politice, şi sînt răsplătiţi pentru astfel de demersuri. Cu toate acestea, mi se pare nedrept să generalizez la nivelul întregului eşantion, şi asta din respect pentru jurnaliştii care îşi respectă profesia.“

Vorbind însă despre ceilalţi, majoritari, aflu că mulţi dintre angajaţii media din posturile TV locale n-au avut niciodată legătură cu jurnalismul, nu făcuseră studii în această direcţie, unii porniseră de la a fi hair-stilişti şi ajunseseră să fie manageri ai televiziunii, sau lucraseră în industria cărnii şi acum erau manageri. „Asta n-ar fi o problemă dacă ar fi doar manageri, dar în condiţiile în care rolurile se confundă foarte mult în redacţii şi cînd patronatele şi managementele au un cuvînt de spus în politica editorială, rămîne un mare semn de întrebare în ce măsură informaţia poate fi una de calitate, corectă, trecînd prin aceste filtre nonjurnalistice.“

O altă concluzie a studiului este că mulţi dintre jurnalişti folosesc, de fapt, presa locală ca pe o pîrghie de lansare în politica locală. „Mulţi foşti jurnalişti locali sînt acum purtători de cuvînt sau politicieni locali.“

Ce se întîmplă cu publicul?

Mi se spune că de multe ori publicul este dispreţuit şi de televiziuni, şi de politicienii locali, fiind considerat un actor pasiv, şi nu unul care ar putea contribui la îmbunătăţirea conţinutului informaţional al unei televiziuni, care are o calitate scăzută.

„De multe ori, acţionariatele şi resursele de finanţare nu sînt transparentizate în televiziunile locale. Oamenii nu ştiu cine se află în spatele televiziunilor. Au o opinie despre cine le influenţează, despre conţinutul comandat. I-am întrebat dacă reuşesc să-şi facă o viziune asupra vieţii politice locale, din informaţiile vehiculate pe la televiziuni. Răspunsul majoritar a fost că ar putea s-o facă, dacă însă ar fi mai multe televiziuni locale, cu mai multe puncte de vedere diferite.“

Întreb, la rîndul meu, dacă şi unde există asemenea cazuri. Aflu că, de exemplu, la Braşov, cam fiecare partid sau politician influent deţine direct sau indirect o televiziune. „În aceste condiţii, e mai uşor să extragi informaţii despre fiecare om politic local şi grup politic, pornind de la faptul că sînt cumva reflectate toate sferele importante. Pe de altă parte, în Constanţa nu mai există decît o singură televiziune, Neptun TV, care a devenit televiziune cu acoperire naţională, cu program preponderent regional. A existat Constanţa TV (apropiată PNL-ului), dar a dat faliment. Neptun TV beneficiază în mare parte de publicitate de la instituţiile publice şi e o televiziune care funcţionează ca intermediar publicitar pentru alte entităţi media din presa scrisă.“

Pesimism sau optimism?

În afara concluziilor studiului, destul de pesimiste în ceea ce priveşte politizarea televiziunilor locale, Maria Popa îmi mărturiseşte că „am găsit jurnalişti, dar nu instituţii. Nu am găsit televiziuni locale în adevăratul sens al cuvîntului. Sînt mai mult simulacre sau instrumente care folosesc cu totul altor interese decît aceluia de a informa corect publicul.“

Cu toate acestea, studiul Harta politică a televiziunilor este, probabil, primul pas pentru a remedia situaţia. Căci este vorba despre o realitate pusă pe hîrtie, date concrete, interviuri cu oameni direct implicaţi în mass-media locală. „A fost o experienţă importantă, iar vestea cea mai bună este că există jurnalişti locali veritabili, care ne spuneau că, deşi nu-şi pot face pe deplin munca de jurnalist la o anumită redacţie, aveau un blog, publicau la cîte un ziar sau pe cîte un site; dacă un anumit material nu le e acceptat la o anumită televiziune, au grijă ca acel material să apară în altă parte. Este foarte important să conştientizezi că ai libertate.“

Acest articol face parte din Proiectul „Safety Net for European Journalists“ (http://www.balcanicaucaso.org/) şi a fost realizat cu ajutorul Uniunii Europene. Conţinutul acestui articol intră sub responsabilitatea Osservatorio Balcani e Caucaso şi Dilema veche, şi nu trebuie considerat că ar reflecta în vreun fel opiniile Uniunii Europene.