Noiembrie e, aparent, o lună fără mari evenimente. E, de obicei, mohorîtă, cu ploi și burniță, noroioasă. Dacă în septembrie și octombrie toamna e în plină reprezentare, în noiembrie devine, cum spune o prietenă, cam jerpelită.

Și, totuși, se întîmplă cîteva lucruri și în noiembrie. Din perspectivă creștină și consumistă. E interesant cum cele două „tronsoane“ merg în paralel, opuse ca ideologie (deși nu chiar în toate), pînă la sfîrșitul perioadei. Sînt, mai întîi, Sfinții Mihail și Gavriil, sărbătoare creștină importantă, înainte de care, oricum, e și o sîmbătă de pomenire a morților (Moșii de toamnă). Cei doi arhangheli sînt vestitori (Gavriil a vestit, printre altele, nașterea lui Iisus), dar se spune că vor fi și prezenți la Judecata de Apoi – deci fără nici o legătură cu îngerașii rubiconzi din reprezentările culturii populare și ale kitsch-ului religios. Sărbătorirea lor precedă începutul Postului Crăciunului.

Pe tronsonul celălalt, cosumist, cam atunci încep filmele de Crăciun de la Diva Universal. Mai de mult, difuzarea lor începea odată cu postul, în jur de 15 noiembrie. Mai nou încep de pe 6 noiembrie, cred. În loc de filme, le-aș putea numi serialul de Crăciun, pentru că mai toate spun aceeași poveste cu alte personaje și ceva variațiuni. E povestea lui Scrooge a lui Dickens combinată cu cea a Cenușăresei (lui Scrooge, Dickens nu i-a mai oferit și o rezolvare romantică), repetată de mii de ori. Totul într-o cheie estetică joasă, cea a kitsch-ului dulce.

Ceea ce nu înseamnă că eu, una, nu mă uit la filmele de Crăciun. Dimpotrivă, le ingurgitez cu lăcomie, le hăpăi precum cartofii prăjiți altădată, fără să mai țin cont că le-am mai văzut. Sînt ca junk food-ul, ca chips-urile, bezelele, drajeurile cu rom: odată ce le-ai început, nu te mai poți opri, gustul pregnant, fie sărat, fie dulceag, fie picant suportabil îți garantează o plăcere facilă și constantă. E acolo o rețetă a fericirii la îndemîna tuturor, mai ales a personajelor de sex feminin, și pur și simplu îți lasă gura apă după ea: nu trebuie decît să ți vezi de treabă, să te porți frumos, să-i ajuți pe alții, să nu fii îngîmfată și egoistă, și-l vei găsi pe Prince Charming cu siguranță, iar niscaiva creaturi supranaturale vor asigura succesul operațiunii.

Sigur că modelul acestor siropoase producții kitsch e tot, pînă la urmă, cel creștin. Ideea de „iubește-ți aproapele“ e cea pe care toate sînt construite. La care se adaugă și cea a sacrificiului, desigur, la o scară adecvată: eroinele își sacrifică, în general, visele vane de mărire pentru împlinirea adevărată.

Ideea e că tronsonul consumist își are originea tot în cel creștin, doar că adaptat nevoilor publicului. Păstrează de acolo cîteva idei principale, pe care le îndulcește și le adaptează logicii excesului și a plăcerii pe care o practică kitsch-ul și cultura populară. Cînd postul îți spune să te înfrînezi, filmele de dinaintea Crăciunului te consolează cu excesul lor: poți să nu mai mănînci carne, să te afunzi liniștită în borcanul cu zacuscă sau în borcănașul cu pastă de măsline, dar te umpli de un soi de melasă afectivă în care te poți bălăci liniștită. Aparent, n ai încălcat nimic, ești acoperită.

După ce trece sărbătoarea adevăraților Mihail și Gavriil, cei drepți și, pe alocuri, înspăimîntători, lumea se umple de „chipurile lor cioplite“ în varianta drăgălașă. Mi-am cumpărat, în fiecare an, începînd cu sfîrșitul lui noiembrie, de la una din tarabele Tîrgului de Crăciun, îngerașe stilizate, vizibil feminine, cu niște rochii lungi, din lemn, pline de modele, cu fețe rubiconde și ochi à la Tonitza. E vremea lor. E vremea religiosului domesticit excesiv, pînă la greață.

După 15 noiembrie se întrevăd, pînă pășim în luna care, pe vremea lui Ceaușescu, era numită, oficial, „a cadourilor“, cîteva sărbători în ambele ideologii: Black Friday, pe 23 noiembrie, o culme a consumismului, și Sf Ecaterina, pe 25, muceniță și martiră, care a fost decapitată în anul 305 pentru credința ei creștină.

Spre sfîrșitul lunii, după ce trecem și de aceste ultime două „hopuri“, și creștinii, și consumiștii, și creștinii consumiști ne pregătim, cu toții, pentru luminile orașului. E drept că anul ăsta și luminițele, altădată strict estetice (uneori inestetice), vin încărcate cu altă ideologie bombastică: cea naționalistă. Centenarul, cel în legătură cu care s-a făcut atîta tam-tam, de multe ori nejustificat, se apropie și el de climax.

După care chiar putem aștepta Crăciunul împreună. Începînd cu venirea lui Moș Nicolae, cel mai aproape de varianta creștină a dăruitorului. Uitînd, sper, de atributele lui oarecum sadice – cele cu nuiaua pentru copiii care nu au fost cuminți. Și rezumîndu-ne la veșnic simpatica umplere a ghetelor – dacă s-o mai fi păstrat tradiția și pentru copiii de azi, care, probabil, din aceleași filme de Crăciun, s-au obișnuit să-și primească darurile în ciorapii agățați pe șemineu (în caz că posedă așa ceva).

Foto: adevarul.ro