Mă duceam cu drag la magazin la opt fix și un pic și-mi luam o bucată de brînză, o roșie, un desert, un lapte, un chefir. Aveam o plăcere nebună să mă îmbrac și să mă duc să cumpăr. Oi fi leneș, oi fi îmbătrînit rău, oi fi bou, oi fi fără chef, dar în București n-am asemenea plăcere. În fiecare dimineață descoperam zeci de feluri de brînză și zeci de feluri de roșii, și două-trei feluri de ardei capia și de prăjituri cu rubarbă și chefir acrișor. Da, în America s-a întors lumea la gustul acrișor, nu bălțat dulce în toate cele. Toate or fi chimicate, dar nimic nu se compară cu o păcăleală bună la mine. Nu era nimic, boy, dar mie îmi trezea cheful de viață, bucatele aveau gust diferit. În România, roșia, brînza, chefirul, lămîia, pîinea au toate gust dulce. Nici o diferență între ele. Or, acolo era diferență. Rubarba avea gust de rubarbă și aia mi-a fost risipa. Da, da! Rubarba era acrișoară și am dat pe ditamai tarta 9 dolari. Am mîncat o zi și n-am dat-o gata. Apoi n-am mai avut chef, că am descoperit altele și altele. Și mi-a rămas frustrarea asta că am căpiat dînd atîția bani pe tarta imensă cu rubarbă. Dar cîtă rubarbă să bagi în tine? Apoi era mișto că la prînz puteai mînca pe oriunde. Cu un pic îți făceai plăceri de animal. Cîte și mai cîte. Cîte și mai cîte. Și e chestie sfîntă să ți se facă totul sub nasul tău. Am fost fascinat de mîinile unui „făcător“ de tortilla. Tu știi cum îi mergea ăluia mîna? Era prînz, era coadă. Potrivea din ochi, tăia ca automatul. Era fără pată, fără greș. Incredibil. Cu rapiditate. Avea creier, bă, creier. Zeci de țărani bostonezi, fiecare cu figurile lui în cap, și tu stai cu cuțitul în mînă și-ntrebi: ce vrei? Aha, și lua și combina. Ce vorbe împuțite am și eu în scris! Incapabil să spună cum m-a fascinat tortillezul. Băi, și chefirul ăla acrișor… dar rubarba… hai, pa, că în capul meu e opt dimineața, mă duc să-mi iau porția de acrișor de peste zi.