În 2006, am scris în Dilema veche un text care se numea „Cinci lecţii italiene despre anticorupţie“. Era perioada în care DNA, cu Daniel Morar numit doar de scurtă vreme, începuse anchetele serioase care vizau înalţi demnitari, după o lungă perioadă în care România fusese o ţară foarte coruptă, dar fără corupţi. Descriam în articol, pe larg, operaţiunea mani pulite din Italia şi încercam să o pun într-o lumină realistă, pe care nu o vezi în seriale de tip Caracatiţa (linkul aici).

Reiau aici cele cinci lecţii din Italia.
Prima: cînd magistraţii se apucă să aplice legea în cazul politicienilor, aceştia îşi folosesc puterea pentru a scoate dinţii legilor şi a-şi prelungi imunitatea de facto.
A doua: cînd corupţia e generalizată, lipsa de claritate morală deturnează dezbaterea publică.
A treia: presiunea publică funcţionează.
A patra lecţie: e de ajuns un grup restrîns de magistraţi puşi pe fapte mari, pentru a schimba peisajul, chiar dacă majoritatea colegilor rămîn spectatori.
Ultima lecţie: justiţia nu poate schimba de una singură o ţară.

Acestea erau lecţiile din Italia – caz clasic în care vorbim de corupţie de sistem, nu de cazuri individuale. Am asistat, în aceşti ani, la o repetare a scenariului italian la nivel de amănunt. Politicienii au schimbat legile convenabil şi au plasat lupta cu corupţia pe nisipuri mişcătoare. Aici îi includ şi pe politicienii de la Curtea Constituţională. Cînd scriu acest articol ştim că au declarat neconstituţională activitatea de control a averilor, dar nu ştim şi motivaţia deciziei. Scenariul se repetă cu ceea ce au făcut cu DNA: l-au declarat neconstituţional, a trebuit refăcut în interiorul Parchetului General, dar lăsîndu-i autonomia de acţiune şi de resurse. Trebuie să fii prost sau foarte confuz să crezi că interpretarea aberant de îngustă a Constituţiei în acel caz a avut la bază o îngrijorare onestă faţă de drepturile constituţionale. Parlamentul a lucrat şi el intens, a dat chiar o lege prin care nu se mai puteau face interceptări telefonice decît cu anunţarea prealabilă a celui anchetat. Ca să nu mai pomenesc de dosarele care implică foşti miniştri, membri ai Parlamentului, blocate ani în şir. Sau de celebra excepţie de neconstituţionalite: cine nu are chef să meargă la tribunal ridică excepţie de neconstituţionalitate, procesul se suspendă. Toate cazurile de mari demnitari făcute de procurori au primit din partea avocaţilor cîte o excepţie de acest gen, pentru a tergiversa procesele. Soluţia era simplă: schimbarea legii, astfel încît procesul să nu fie suspendat cînd se ridică o excepţie de neconstituţionalite. Semn clar de lipsă de voinţă politică.

În ce priveşte confuzia morală, aceasta este norma, e destul să ne uităm la orice talk-show pe subiect. Nu e la modă să spui că lucrurile se mişcă, pari mai deştept dacă bagi placa aceea cu: toţi sînt la fel, nu se va întîmpla nimic. Tot la modă e să zici că e doar un spectacol şi să acuzi procurorii că nu au obţinut condamnări tocmai în cazurile în care alte instituţii le-au legat mîinile (deşi au obţinut multe alte condamnări). Deja anchetaţii nu se mai apără spunînd că nu au făcut nimic, ci spunînd că nu au făcut nimic condamnabil penal. Judecătorul Costiniu zice că a intervenit pe un dosar nu pentru bani, ci din prietenie. Prezumţia fiind că e OK, ca judecător la Înalta Curte, să intervii pe dosare cîtă vreme nu ceri bani. Doar oameni sîntem, nu? Magistraţii, care chiar au făcut din corupţie o prioritate, au rămas tot puţini. CSM aplică palid standardele etice şi doar cînd e mare scandal public. Un bilanţ al sentinţelor în cazuri de corupţie arată că jumătate primesc pedeapsa minimă, iar trei sferturi sînt sentinţe cu suspendare.

Ce înseamnă asta? Că judecătorii îi găsesc pe X sau Y vinovaţi, dar nu cred că e mare scofală că sînt corupţi, aşa că nu prea îi bagă la puşcărie sau le dau cea mai mică perioadă permisă de lege. Doar oameni sîntem, nu? Avem şi noi nepoţei, există un Dumnezeu deasupra – aşa vorbeau Căşuneanu, Voicu şi Costiniu în stenograme. Cînd corupţia este normă socială, stîlpii societăţii şi mafioţii sînt unii şi aceiaşi. Am lăsat la final lecţiile trei şi cinci. Justiţia nu poate schimba singură o ţară, chiar dacă am avea o masă critică de magistraţi dedicaţi. Faptul că PD-L reproduce sistemele de licitaţii trucate pentru lucrările publice exact, dar exact, în formele folosite de PSD înainte de 2004 arată că oamenii din politică, pur şi simplu, nu pot gîndi altfel (urmăriţi anchetele din Gazeta Sporturilor despre lucrările pentru baze sportive, chiar dacă nu sînteţi pasionaţi de sport). Pînă cînd partidele însele nu vor dezvolta anticorpi în interiorul lor, justiţia nu va face decît să-i prindă pe unii, uneori. E bine că se întîmplă, preţul şi riscul corupţiei cresc, dar nu e destul. Degeaba introduce Victor Ponta sistemul de alegeri interne semideschise dacă toţi candidaţii din competiţie vor fi de acord că Năstase este un bun public şi merită protejat faţă de procurori. Degeaba face Crin Antonescu revoluţia bunului-simţ dacă liberalii spun la televizor că anchetele de corupţie sînt semn de dictatură şi vor să ne salveze de ele.


Închei în mod special cu lecţia optimistă: presiunea publică funcţionează. A funcţionat şi în Italia, funcţionează şi în România. Deja dezbaterea în jurul reţelei Voicu arată o evoluţie. E bine să ne revoltăm şi să fim scandalizaţi. Putem fi cîteodată exasperaţi, dar cîtă vreme mai avem resurse de scandalizare, e de bine. Citesc acum jurnalul Annei Politkovskaia, abia tradus în română. Rusia este o societare incapabilă de scandalizare publică, doar de frustrare surdă.

Articolul meu din 2006 se termina aşa: „Lupta cu corupţia în România, dacă va continua, va fi sub constantă presiune, magistraţii vor fi ponegriţi şi corupţii vor spune că e răfuială politică, indiferent de fapte. Televiziunile (deţinute de afacerişti controversaţi) vor transmite aiurea ore în şir de la Parchet şi apoi vor invita analişti indignaţi de spectacolul televizat al anticorupţiei. Parlamentul va schimba legile de cum vor începe să fie aplicate la modul serios. Dacă peste cîţiva ani vom putea spune că am ieşit dintr-o epocă, atunci se va chema că a meritat“. Încă nu, mai avem. Eu sînt scandalizat şi optimist.