Să fi fost clasa întîi sau a doua. În iarna acelui an am primit o pereche de patine cu rotile. Erau din cele cu roțile așezate două cîte două, iar mărimea se ajusta de undeva de la mijlocul suportului de metal care susținea piciorul. La vîrf, piciorul intra într-o chingă de piele cu șiret, iar la gleznă se închideau cu o cataramă. Model vechi, nu ca astea de acum, cu gheata întreagă și cu roțile puse pe un singur rînd. A fost cel mai frumos cadou din viața mea. Neegalat pînă acum.

De la începutul lui decembrie luam casa la controlat. Nu rămînea colț neverificat, dulap nerăscolit, sertar necontrolat. Oricum, așa cum cred că se întîmpla cu toți la vîrsta aia, eram o răscolitoare compulsivă. Niște persoane mature nu aveau nici o șansă, nici cea mai mică fărîmă de șansă de a ține secrete față de mine. Patinele astea nu am reușit să le descopăr. Nu știu ce o fi făcut maică-mea, bănuiesc că le-o fi ținut ascunse la serviciu undeva, prin vecini, oricum în afara casei, căci altminteri nu-mi explic cum au putut scăpa de înverșunarea maniacală cu care căutam în toată casa.

Mă uit în urmă și mă întreb de unde obsesia de a descoperi și, în fond, de a dezumfla și a goli de farmec ceva ce se dorea a fi o surpriză frumoasă. Odată cadoul descoperit, toată noutatea se fîsîia pînă la Crăciun. Căci, după ce obiectul era găsit, nu exista zi în care să nu mă fi uitat încă o dată la el, să nu-l fi întors pe toate părțile, să nu l fi mirosit, privit și pipăit pînă la tocire. Nu cred că bucuria un pic jucată a primirii oficiale a cadoului o egala pe cea clandestină, luată în doze mici și insuficiente în fiecare zi în care rămîneam singură acasă. Cred că nu.

În ziua în care am primit patinele m-am urcat la cer și am coborît de acolo de o mie de ori. Mi le dorisem extrem de mult, dar nici nu îndăznisem să anticipez cumva gestul alor mei de a mi le cumpăra pînă la urmă. Păreau ceva inaccesibil, precum înghețata (nu aveam voie să mănînc din nu știu ce motive, doar cu derogare extraordinară, iar înghețata și-a păstrat un aer mistic pentru mine pînă acum), ceva periculos de dezirabil, deci de neatins. Se nimerise a fi o iarnă cu zăpezi mari. N-aveam ce căuta afară cu rotilele alea. Asta nu m-a împiedicat să stau în casă cu ele, să urc și să cobor și să mă dau cu ele pe culoarele dintre etajele blocului, să dorm cu ele în pat. N-am fost un copil care să doarmă cu vreo jucărie – nici urs de pluș, nici iepuri, nici alte jucării n-o înlocuiau pe mama, de care am fost legată pînă la obsesie pînă pe la vreo 4-5 ani. Am avut și eu un urs galben a cărui burtă foșnea ciudat – n-am știut cu ce era umplut pînă nu l-a disecat frate-miu, iar din rană a început să curgă polistiren; a fost apoi operat grosolan, fără anestezie, cu niște sfoară –, care a zăcut prin casa alor mei pînă acu’ ceva ani. O zdreanță patetică cu un ochi mieriu fix și încețoșat și cu celălalt căzut, atîrnat de un fir imemorial de ață maro. Mă gîndesc că o fi zăcut apoi la gunoi exact ca în fotografiile deja supralicitate cu păpuși delabrate în zone de război. În fine.

Patinele alea m-au umplut de o bucurie nebună, de nepus în cuvinte, de o elațiune soră cu extazul. Pielea maro, lucioasă a chingilor, metalul strălucitor, rotilele îmbrăcate în cauciuc, oh, erau sublime! De atunci nimic nu m-a mai putut bucura atît de sălbatic. Nici ceasul electronic pe care l-am primit într-a opta – ceas din ăla lunguieț, de purtat la gît pe un lănțic auriu –, nici magnetofonul Mayak, mare cît un scrin și furniruit cu lemn, nici geaca îmblănită de blugi cu care m-am fălit tot liceul.

Acum mi-e frică de orice fel de surprize. Habar nu mai am să mă bucur sălbatic pentru vreun lucru bun care mi se poate întîmpla din cauza unei frici subterane, cleioase. Frica de a ști că există medalia și reversul, că există echilibru în univers și că nu poți să rămîi la nesfîrșit cu patinele alea miraculoase în picioare alunecînd peste blocurile cartierului tău, peste sărbătoarea din casa ta, peste timpul în care ai tăi erau așa de tineri.

 Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.