Diego Enrique Osorno (n. 1980) este reporter şi scriitor mexican. Fragmentul de mai jos este un extras din antologia Freeman’s Cele mai bune texte noi, aflată în curs de apariţie la Editura Black Button Books.

În Laguna Madre, o vastă zonă de apă sărată care traversează linia de demarcație dintre Mexic și Statele Unite și găzduiește vreo 12 comunități din Tamaulipas și Texas, o armată de pescari au prins peste 17.000 de creveți tigrați, astfel încît oficialitățile locale au putut organiza Festival del Mar pe plaja La Carbonera și prepara un cocktail de creveți care să cîntărească peste 1200 de kilograme. Scopul era de a schimba imaginea negativă a orașului San Fernando, unde, în 2010, într-o după-amiază de august, 72 de oameni, majoritatea imigranți din America Centrală, au fost masacrați în magazia unei ferme și unde, într-o dimineață din aprilie 2011, trupurile mutilate a 196 de oameni au fost găsite îngropate în pășunile de un verde strălucitor. În următoarele săptămîni au fost descoperite niște gropi comune, care conțineau un număr de cadavre încă neconfirmat, dar estimat de anumite autorități locale la 500. O glumă macabră circula pe Facebook și pe Twitter în acel moment: „Vino la San Fernando, te primim cu mormintele gata săpate.“

În Săptămîna Mare din 2014, acolo unde au avut loc cele mai groaznice masacre din Mexic din secolul XXI, guvernatorul statului Tamaulipas, Egidio Torre Cantú, însoțit de 12 primari, se va afla în jurul unui pahar monumental de sticlă, pentru a sărbători un nou record: cel mai mare cocktail de creveți din lume.

Împreună cu agricultura, pescuitul a fost una dintre principalele activități economice din San Fernando, pînă cînd războiul dintre Zetas și Cartelul Golfului, plus prezența militară și navală au dus viața din oraș într-un punct mort și au determinat renunțarea la festivaluri între 2009 și 2013. Și, de aceea, Festival del Mar a devenit un eveniment important pentru oamenii din regiune, cărora aproape nu le venea să creadă că vor avea ocazia s-o vadă în carne și oase pe Mariana Seoane, o actriță de la canalul Televisa care, cîndva, poza goală în revistele pentru domni și avea un șlagăr cu titlul „Voi fi fată bună“. Seoane urma să fie regina festivalului și, la cererea mulțimii euforice, avea să cînte cele trei hituri, făcînd o piruetă pentru a-și arăta silueta. Un alt moment important avea să fie prezența grupului Sonora Dinamita, printre membrii căruia erau doi mulattos care, potrivit primarului orașului San Fernando, aveau să ofere femeilor din oraș o experiență vizuală echivalentă cu cea oferită de Seoane bărbaților.

Dar pentru Vinerea Mare, starul avea să fie crevetele tigrat, un crustaceu mic, ai cărui ochi negri, bulbucați, contrastează cu corpul lui încovoiat, cilindric, din care răsar două perechi de antene – una lungă, una scurtă – și cinci perechi de picioare. Trupul i se termină într-o coadă ascuțită care, împreună cu capul, este înlăturată înainte de a fi mîncat. Cu doar 10 sau 12 astfel de crustacee, apă și ketchup, se poate prepara un mic cocktail de fructe de mare, deși în Tamaulipas și în multe alte locuri se obișnuiește să se pună și avocado, usturoi și suc de limetă. În învecinatul Texas, se mai adaugă castraveți și ardei iuți serano. Cînd se mai pun stridii și scoici, leacul ăsta împotriva mahmurelii este cunoscut în general sub numele de Întoarcerea la viață, o denumire care, pentru San Fernando-ul de azi, nu este chiar cea mai nimerită.

Patrule, escorte, mitraliere

În timpul Festivalului am purtat o discuție cu un bărbat care era convins că acești creveți nu fuseseră creați din alt motiv decît cel de a fi ingerați într-un cocktail. După părerea lui, atunci cînd sînt puși într-un pahar înalt de sticlă, au o aromă mai plăcută decît atunci cînd sînt gătiți în sos de ardei iute chipotle sau usturoi, sau unt, serviți cu brînză Philadelphia, sau înveliți în bacon și brînză, sau à la Veracruzana, sau atunci cînd se servesc cu apa de ardei iute atît de bine făcută în Mazatlán, Sinaloa, care, cîndva, deținea recordul Guinness pentru cel mai mare cocktail de creveți din lume. În nord estul Mexicului puteți găsi această delicatesă scumpă, vîndută uscată la tonetele de pe autostrada, la prețuri incredibil de mici. Baricadele instalate de militari în regiune, în ideea de a reduce violența, au ajutat acest modest sector al economiei, atîta vreme cît vînzătorii de creveți își puteau vinde produsele convoaielor de motocicliști nerăbdători, înfricoșători. Pe drumul de la Reynosa la San Fernando, am dat peste unul dintre acești vînzători ambulanți și l-am întrebat dacă aducea creveții din San Fernando, și mi-a răspuns afirmativ. Erau aduși din Laguna Madre. A rostit numele locului pe un ton atît de solemn, de respectuos, de parcă ar fi vorbit despre o specie aparte de zeitate din regiunea Aridoamerica. Același ton era adoptat și de reporterii posturilor de radio regionale de fiecare dată cînd menționau laguna. Între coridos cîntate de Ramón Ayala și baladele lui Julión Álvarez, care acaparau frecvențele, nu se mai pomenea despre nimic altceva decît despre creveți și despre marea ispravă care urma să se înfăptuiască în San Fernando. În Vinerea Mare, dimineață, chiar în apropierea centrului orașului, caravane de furgonete, ticsite de familii, se formau la benzinăria Loma Colorada, înainte de a porni cu toatele spre Carbonera, aflată la mai puțin de 30 de kilometri distanță. Muzica Banda Sinaloense răsuna peste tot, căci angajații rapizi ai magazinului de lîngă benzinărie hotărîseră să instaleze difuzoare uriașe pentru a înviora dimineața. La doi-trei kilometri depărtare, trei patrule ale poliției statale așteptau un grup de bărbați înarmați pînă-n dinți: aceștia erau gărzile de corp ale guvernatorului și ajunseseră cu o noapte înainte, fără șeful lor. Guvernatorul sosea cu elicopterul, dar avea nevoie de echipa de securitate pentru o călătorie de trei minute de la terenul de fotbal, care funcționa ca heliport improvizat, pînă la locul unde urma să aibă loc marea ispravă.

În timp ce așteptau gărzile de corp ale guvernatorului, pe care, la nevoie, l-ar fi însoțit chiar ei, împreună cu o patrulă navală, ofițerii de poliție au acceptat să pozeze pentru fotoreporterul Victor Hugo Valdivia. „Mare agitație mai e aici“, a spus șeful plutonului de poliție cu un zîmbet uriaș, îndreptîndu-și mitraliera spre autostradă, spre o fostă fermă de vite, care, cu cîțiva ani înainte, fusese rechiziționată de Marină și transformată în sediu regional. De asemenea, în acest loc, atît sindicatul criminal Zetas, cît și Cartelul din Golf, și chiar și niște equis – așa cum sînt numiți cu dispreț niște delincvenți ageamii – au ridicat baricade, să-i țină sub observație pe cei care intră și ies din San Fernando. În Vinerea Mare, poliția și soldații au fost cei care plasaseră o serie de puncte de control. Cu ocazia asta, armata a decis să facă cea mai recentă achiziție de pe piața de arme: SandCat, un camion foarte rapid, blindat zdravăn, cu o gamă variată de arme. Acesta este vehiculul cu care forțele militare regionale speră să se confrunte cu monstruos: mijloace de transport monstruoase proiectate de Zetas, care deja operau de ceva timp în zonă. Locotenentul care conducea grupul purta o pușcă MAG 7,62 mm și n-a permis să se facă prea multe fotografii cu SandCat, „pentru că infractorii îl vor copia“. „Cum pot s-o facă atîta vreme cît vehiculul a fost proiectat în Statele Unite?“, am întrebat cu o naivitate nu prea mică. „Îi răpesc pe oamenii care pot și îi obligă s-o facă.“ În timp ce vorbeam, echipa de securitate a guvernatorului a trecut, escortată de patrulele statale, escortate la rîndul lor de patrulele Marinei.

La intrarea în La Carbonera se afla o barcă veche, de care cîțiva muncitori agățaseră un banner care anunța prezența Marianei Seoane. Evenimentul era anunțat la ora 10. Să-l țină după amiaza sau, chiar mai rău, după ce se întuneca, ar fi fost prea riscant, în ciuda numeroșilor bodyguarzi, a poliției și a blocadelor militare. La Carbonera este un sat unde se pescuiesc creveți, cu o singură stradă principală, nepavată, și aceasta era acum ticsită de mașini care pîndeau un loc de parcare. În scurt timp se formase un șir lung, care avansa cu viteza melcului, ceea ce le permitea unor șoferi să iasă din mașini și să cumpere creveții uscați, vînduți de familiile de pescari chiar în fața caselor. Pescarii ăștia folosesc o capcană cunoscută sub numele de charanga: o plasă legată de o unealtă în formă de V, care este aruncată în gropile marine pe unde se așteaptă să treacă creveții. Unii pescari lucrează noaptea, cînd crustaceele sînt foarte active.

Cînd am ajuns la țărmul Lagunei Madre, unde un zumzet de nerăbdare străbătea deja mulțimea, trecea pe-acolo o gașcă de tineri care purtau tricouri cu mesajul „Toți sîntem Tamaulipas“. Aceste tricouri produse în masă și ochelarii de plastic cu diverse modele cu creveți erau distribuite la intrare. Mergînd de-a lungul estuarului, ajungi la un pavilion unde primele rînduri de scaune sînt ocupate de oficialități, purtînd tricouri cu creveți portocalii, și cîțiva ștabi din armată, în haine de vînătoare. Spectacolul încă nu începuse, dar prezentatorul lua din cînd în cînd microfonul și, cu voce guturală, rostea comentarii de mare importanță istorică, precum: „Un pahar înalt de cristal limpede, care va atrage ochii întregii lumi, cu un cocktail de creveți care cîntărește mai mult de o toooonă“. Dacă scopul era să i însuflețească pe cei de față, eșua. După intervențiile lui, zumzetul mulțimii a rămas același, iar cuvintele s-au evaporat în aerul cald al dimineții. Numai cînd muncitorii au scos învelișul din plastic care proteja paharul de zgîrieturile din timpul transportului din Mexico City, mulțimea s-a mai liniștit puțin, poate pentru că toți se gîndeau că guvernatorul se pregătea să urce pe scenă. De fapt, a ajuns cu aproximativ două ore mai tîrziu decît se presupusese. Dar prezentatorul a profitat de liniște: „Astăzi, mai mult ca niciodată, sîntem mîndri de bogățiile oferite de apele Lagunei Madreeeee“. La vreo zece metri mai departe, stînd cu un aer cvasiștiințific în spatele unui laptop obosit, notarul, care urma să confirme recordul, explica faptul că paharul de sticlă cîntărea aproape 500 de kilograme.

Dintre toți cei cu tricouri portocalii aflați în primele rînduri, cel mai entuziasmat era Mario de la Garza, un dentist care era și primarul orașului San Fernando. În așteptarea guvernatorului, a discutat cu cinci reporteri, unul dintre ei de la biroul de presă al statului, care punea întrebări prestabilite. „Acțiunea va fi cît se poate de benefică pentru San Fernando“, a repetat primarul de cîteva ori, după ce a recunoscut că în ultima vreme economia mergea din rău în mai rău. Și toate astea fără să menționeze vreodată cuvintele violență, răpire sau război, cu atît mai puțin narcotice. Cînd am stat de vorbă cu el și i-am mărturisit că, în ciuda faptului că trăiesc în Monterrey, habar n-aveam că în San Fernando se pescuiau creveți, primarul a răspuns amabil că specia de creveți din San Fernando era foarte apreciată de experții mexicani, dar nu era cunoscută pe piață: „De-asta vrem ca întreaga lume să afle de ei și să mănînce creveți din San Fernando“. Primarul era extrem de entuziasmat de pregătirea celui mai mare cocktail de creveți din lume. De asemenea, a promis că în anii următori San Fernando avea să devină un puternic producător de energie pentru Mexic. San Fernando, explica el vehement, era deja cel mai mare extractor de gaze naturale din bogatul bazin Burgos, care trece prin Tamaulipas, Nuevo León și Coahuila. În plus, primarul m-a informat triumfător că printre oaspeții speciali se afla și Thomas Mittmasht, un bărbat cu un cioc încărunțit și o pălărie de soare cu boruri largi, care stătea rezemat și cerceta, cu gîndul în altă parte, uriașul pahar, înainte ca cele aproximativ 17.000 de mici crustacee să fie turnate înăuntru. Mittmasht este consulul Statelor Unite în Matamoros și, cînd reporterii l-au întrebat dacă guvernul său își va sfătui cetățenii să viziteze Tamaulipas, le-a cerut să aibă amabilitatea să citească informațiile de pe site-ul consulatului. Documentul aflat pe site îi avertizează pe cetățenii americani că, dacă vor fi nevoiți să călătorească prin Tamaulipas, este recomandabil să facă acest lucru în timpul zilei și să evite „expunerea obiectelor de valoare care ar putea atrage atenția“. L-am întrebat pe Mittmasht cînd a vizitat ultima dată San Fernando și mi-a răspuns că trecuse pe acolo cu un an înainte, pe drumul de întoarcere de la raportul guvernatorului din Ciudad Victoria. „Cred că sînteți mai relaxat cu această ocazie“, am comentat, aruncînd o privire spre ținuta lui de plajă. „Mă rog, mai puțin oficial“, a răspuns. Călătorea cu o escortă de numai patru vehicule blindate.

Un pahar de 1500 de kg

Cu o zi înainte de Festivalul San Fernando del Mar, murise Gabriel García Márquez, dar era limpede că realismul magic atribuit acestui scriitor nu va dispărea curînd nici în Mexic, nici în Columbia. Menționez acest lucru pentru că un oficial de la biroul de turism din Tamaulipas a insistat să intervievez doi bărbați care purtau pantaloni albi și guayaberas, cu pălării tradiționale columbiene, vueltiao, pe cap. Cînd i-am abordat pentru interviu, columbienii vorbeau cu Arturo Ponce Pérez, unul dintre cei doi bucătari care supravegheau prepararea cocktailului. În ciuda expresiei sale îngrijorate, Chef Ponce a declarat că se simțea foarte motivat. Poate că era agitat pentru că nu-și putea aminti cînd făcuse ultima oară un cocktail de creveți mic. Cu toate că prefera carnea fructelor de mare, mi-a spus că și-a petrecut ultimele două săptămîni pregătindu-se pentru recordul Guinness, iar acum avea tot ce-i trebuia pentru eveniment: cam peste o tonă de creveți congelați, patruzeci de galoane de ketchup și douăzeci și șase de suc clamato. Nici limetele, nici avocado nu sînt incluse în cerințele Guinness World Records. În timp ce Chef-ul coordona activitatea celor 20 de ajutoare, aflate pe una dintre laturile pavilionului central, au trecut cîțiva tineri cu maracas. Se anunțase că guvernatorul urma în sfîrșit să sosească, și treaba lor era să creeze atmosfera de petrecere cu care să fie întîmpinat. Erau însoțiți de mai mulți tineri cu tambores, și cînd aplaudacii oficiali s-au adunat, ajutoarele de bucătar purtau o discuție aprinsă cu cel de-al doilea chef. Cele mai agitate ajutoare erau doi bărbați care duceau niște linguri uriașe cu care să amestece sosul de roșii în paharul pentru cocktail. Îmbrăcați din cap pînă-n picioare în alb, inclusiv măștile de pe față, semănau cu niște asistenți medicali care urmau să prepare un fel de mîncare cu proteine superioare, vitamine, minerale, o grămadă de colesterol și fosfor, un afrodiziac.

Un oficial local a venit să mă informeze că acest crevete din San Fernando era unic și că aroma lui rafinată nu se compara cu nimic. Apoi a spus entuziasmat că, datorită creveților și gazelor naturale, orașul său natal va fi din nou o putere economică. Vorbea despre cele 18 milioane de metri cubi de gaze naturale îmbarcate pentru Reynosa și de acolo pentru Statele Unite și, pe un ton confidențial, ca și cum încerca să se asigure că puțini dintre cei care treceau ar fi putut auzi, a adăugat că fuseseră descoperite două cîmpuri și mai mari: Trión 1 și 2. După aceea, a început să se plîngă că Pemex nu oferea un peso pentru festivalul cocktailului de creveți și că același lucru era valabil și pentru celelalte 28 de companii de energie din regiune, cu excepția Geokinetics, care a donat o sumă pe care a preferat să n-o menționeze. Autoritățile din Tamaulipas le plătiseră celor de la Guin-ness 20.000 de dolari doar pentru a le folosi logoul în campania publicitară. Ce i drept, tăiaseră de pe listă cheltuielile de transport pentru echipa de judecători internaționali, pentru că nici unul dintre angajații Guinness nu era dispus să călătorească în San Fernando, avînd în vedere riscul unei astfel de călătorii. Oficialul a considerat că era păcat și a declarat că era doar o problemă de imagine, „și doar din cauza celor 72 de cadavre neidentificate de la granița cu Matamoros. Ni le pun nouă în cîrcă, și ce putem face?“ Cînd am întrebat despre mulțimea de gropi comune clandestine și despre împușcăturile din ultimii ani, a tăcut și apoi a reluat elogiul delicioșilor creveți de San Fernando. „Sînt într-adevăr cei mai buni din lume. Am mîncat creveți în San Francisco și în Europa, și nu sînt nici pe-aproape.“

A trebuit să punem capăt conversației, căci în pavilion agitația era tot mai mare. Elicopterul guvernatorului aterizase. Unul dintre bodyguarzi găsise momentul să glumească cu altul care ajuta un bărbat costumat în crevete să se instaleze. După ce au trecut, a spus: „Hei, nu lăsați creveții să se apropie prea mult“. (În Mexic, camarón – crevete – este unul dintre numeroasele eufemisme pentru organul sexual masculin.) Între timp, șeful staff-ului guvernatorului se certa cu doi tineri organizatori: „Guvernatorului i se va servi cocktailul sus, pe scenă. În nici un caz guvernatorul nu se duce la vreun frigider să și-l ia singur“. În mod surprinzător, guvernatorul a decis să meargă pe jos pînă la pavilion, prin mulțime, făcîndu-le cu mîna, din cînd în cînd, celor prezenți. Primarul orașului San Fernando a luat microfonul, a mulțumit atît Mamei Natură, cît și guvernatorului, pentru că a făcut posibil ca San Fernando să pregătească cel mai mare cocktail de creveți din lume.

Cîteva camioane frigorifice au tras în spatele ecranului, unde se proiecta un videoclip trimis de comitetul executiv al Guinness World Records din Londra, iar cei doi chef-i, împreună cu ajutoarele lor dezinfectate, îmbrăcate în alb, au început să descarce pachetele de creveți de cîte 50 de kilograme. Cînd ajutoarele principale au aruncat pachetul numărul 22, cocktailul San Fernando cîntărea aproximativ 600 de kilograme, bătînd în mod oficial recordul anterior stabilit de Mazatlán, Sinaloa. Ovații triumfătoare răsunau, dar de data asta prezentatorul își ținea gura. Evenimentul a atins punctul culminant în momentul în care paharul cîntărea cam 1500 de kilograme, iar Mariana Seoane a apărut, îndreptîndu-se spre scaunul din rîndul întîi care îi era rezervat. Strigătele de entuziasm răsunau cît era Carbonera de mare, iar prezentatorul nu s-a mai putut stăpîni. Pe tonul său absolut inconfundabil, a urlat: „Turismul nu poate fi mai buuuun“. Seoane abia se așezase pe locul din rîndul întîi cînd a fost îndemnată de public să se ridice și să-și arate trupul. „Vrem să te vedem, Mariana“, scandau ei. Iar ea s-a ridicat, s-a întors, și a spus: „Ce public minunat!“ Apoi a urcat pe scenă ca să participe alături de guvernator la degustarea preparatului. Cînd a văzut corpul bine făcut al actriței dintr-un unghi mai bun, publicul a explodat în urlete de entuziasm și mai puternice. Primarul și soția sa au venit și ei să se fotografieze cu bucătarii, Seoane și guvernatorul, alături de uriașul pahar cu creveți. În mijlocul sărbătorii emoționante, guvernatorul a ținut un discurs care a durat mai puțin de două minute și a conchis, spunînd: „Așa e la noi în Tamaulipas. Muncim din greu în fiecare zi. Și ce facem în zilele cînd ne odihnim? Batem recorduri mondiale.“

După dezamăgitoarea lui intervenție, guvernatorul a ținut o conferință de presă improvizată cu puținii reporteri prezenți. N-a făcut absolut nici o referire la demonstrațiile în care aproape o mie de oameni cereau pace în Tampico și nici la petiția înaintată de Asociația Părinților, care sugera că orele ar trebui să fie suspendate după vacanța de Paști, pînă se găseau dovezi că situația era sub control și siguranța copiilor lor era garantată. Apoi a trecut prin mulțime un minut sau două, s-a oprit pentru cîteva fotografii și, la mai puțin de o oră de la sosire, a părăsit San Fernando. Nici măcar n-a rămas pentru creveți. Cît despre Seoane, ea a fost asediată de fani la fiecare pas în drumul spre scenă, apoi a plecat înainte de ora două după-amiază. În timp ce cînta, sute de localnici din San Fernando așteptau la coadă să-și primească porția din cel mai mare cocktail de creveți din lume. Pe plajă, petrecerea era la fel de gustată de familiile care își făceau niște sombrero gigantice din cutii de carton de bere Tecate și care jucau partide de volei îndrăcite. Existau și salvatori ad-hoc, oameni care vindeau spray antițînțari, tați care duceau beri și triciclete, cowboy în pantaloni scurți care cîntau cît îi ținea gura melodii Norteño și grupuri de prieteni în haine de camuflaj, care beau bere făcînd scandal, pînă pe la patru după amiază, cînd grupul Sonora Dinamita și-a terminat programul, și festivitățile s-au încheiat. Fix în acel moment m-am întors la scena principală. Paharul pentru creveți era gol-goluț. Peste 17.000 de crustacee mici au fost digerate de aproximativ 4000 de stomacuri omenești pe plaja La Carbonera.

„Ţara nimănui“

În Vinerea Mare, după-amiază, după ce stătusem toată ziua pe plaja La Carbonera, m-am întors în centrul orașului San Fernando, unde zeci de case și firme erau goale sau abandonate, unele dintre ele fiind jefuite sau distruse. Cu o noapte înainte ca municipalitatea să-și pună în practică isprava cu cocktailul de creveți, un tînăr fusese răpit de acasă de către una dintre facțiunile beligerante care încă acționează în zonă. Cu o săptămînă înainte, un vînzător de taco fusese arestat pe motiv că acționase ca spion al mafiei. Cu trei săptămîni înainte, Marina o împușcase pe fiica unui pastor evanghelic, acuzînd-o că este criminală. Cu o lună înainte, aproape o oră se auziseră împușcături în valea din apropiere. Cu două luni înainte, preotul parohiei, care, în cazuri excepționale, juca rolul de negociator pentru ostatici, fusese bătut după ce predase o răscumpărare. Cu trei luni înainte, cîțiva tineri fuseseră răpiți de un alt grup de comando înarmat și se presupune că fuseseră obligați să lucreze ca sclavi. Cu patru luni înainte, 20 de persoane fuseseră răpite în decurs de o săptămînă, apoi eliberate în schimbul unor sume cuprinse între 500.000 și un milion de pesos. Nici unul dintre aceste evenimente nu a fost ascuns de presă. Senzația celor care vorbeau despre ele era că San Fernando încă nu văzuse ce era mai rău. De fapt, ce era mai rău era la ordinea zilei. Unii dintre localnicii pe care i-am intervievat erau iritați de recordul Guinness. La fel ca pentru oricare altă ființă umană, sosirea primăverii le-a adus un zîmbet pe față și erau încîntați de faptul că un loc public, așa cum era plaja La Carbonera, fusese recuperat – chiar dacă numai pentru cîteva ore –, dar frica de a fi răpit sau ucis era mai puternică. Ideea primarului și a guvernatorului de a folosi cel mai mare cocktail de creveți din lume ca mijloc de a alunga duhoarea morții din oraș – mai mult un exercițiu de imagine publică decît o realitate cotidiană – a fost privită cu scepticism. Pentru localnici era o perdea de fum, mai degrabă jalnică decît naivă. „Nu poți ascunde realitatea din San Fernando cu un cocktail de creveți, indiferent cît de mare este“, spunea cineva. Altul adăuga: „Ei bine, cînd avem un guvernator care nici măcar n-a rezolvat uciderea propriului frate, cum să putem crede că vrea cu adevărat să rezolve problemele de securitate care ne afectează pe noi, toți ceilalți? Asta este țara nimănui.“

În timp ce soarele asfințea, o mică procesiune de Vinerea Mare defila în liniște prin centrul orașului. Toți enoriașii erau îmbrăcați în alb și era ușor de imaginat că ceea ce așteptau din partea guvernului nu era un record mondial gastronomic. În dimineața următoare, devreme, cînd am lăsat în urmă valea San Fernando, cu pășunile ei strălucitoare, verzi, și fîneața frumoasă care se întindea pînă la orizontul în tonuri purpurii, a fost nevoie de un efort de voință pentru a crede că, în timp ce Tamaulipas rămîne o baltă în care democrația mexicană se scufundă, autoritățile încearcă să șteargă urmele ororilor cu un cocktail de creveți. 

traducere de Aurelia ULICI

Foto: wikimedia commons