Există cîteva nominalizări incontestabile cu privire la titlul de cea mai frumoasă stradă din lume. Strada Teatrului, din Sankt Petersburg, proiectată de arhitectul italian Carlo Rossi, în jurul anului 1830, cu secțiunea sa perfect pătrată, cu latura de 22 de metri și avînd lungimea de exact zece ori cît lățimea (220 m), este una dintre candidate. Fațadele elegante, ritmate de coloane albe, conduc privirea spre impunătoarea siluetă a teatrului. Străbătînd-o, simți respirația țarilor și rafinamentul unei epoci care nu se va mai întoarce. Destul de puțin circulată pietonal, strada se bucură, totuși, de prezența plină de grație a balerinelor de la Academia Vaganova care aleargă scoțînd aburi, pentru a nu întîrzia la repetiții. Dar strada, în perfecțiunea ei matematică, este rece și inospitalieră. Asfaltul este negru și umed, mașinile sînt parcate pe ambele laturi și nici un copac nu animă o priveliște eminamente minerală.

Celebra Rambla, din Barcelona, încîntă pe oricine cu platanii săi care umbresc, deopotrivă, clădirile și pietonalul pavat cu piatră, unde mulțimea pestriță se bucură de ea însăși cu un elan care nu poate fi dibuit decît în țări latine și calde. Magazinele sînt luxuriante și, din loc în loc, monumente de arhitectură punctează traseul spre mare, unde, la 60 de metri înălțime, statuia lui Cristofor Columb indică nu Lumea Nouă pe care o descoperise, ci pămîntul natal, Genova. Exuberanța străzii și toate cîte le are de oferit bucură ochiul și inima vizitatorului care pleacă încîntat de experiența mirifică a acestui loc binecuvîntat. Ei bine, unii vizitatori, nu chiar toți. Căci un turist român, amic de-al meu, ieșind dintr-un magazin fără să fi cumpărat nimic, a fost lipit de fațada clădirii de doi polițiști în civil, care i-au sugerat că este un hoț ordinar și au început să-l percheziționeze cu brutalitate. După ce nu au găsit nimic suspect asupra lui, l-au amenințat și i-au recomandat să se care pînă nu îl arestează. După această pățanie, Rambla a încetat să mai fie acel loc încîntător, căci frumusețea portalurilor și arcadelor fusese maculată iremediabil de privirile înecate de ură, prejudecăți și resentimente ale apărătorilor ei.

Sigur că lista poate continua, nu neapărat în această ordine, cu frumosul bulevard Champs-Élysées, din Paris, cu Rua Augusta din Lisabona, cu Via della Conciliazione ori cu Corso din Roma, cu Canal Grande, din Veneția, care tot o stradă este, dar pe apă, cu Fifth Avenue din New York și cîte și mai cîte străzi care stîrnesc imaginația și stabilesc jaloane de neratat ale lunilor de miere cu ștaif. Acestea devin fundalul perfect pentru fotografii postate pe rețelele de socializare care confirmă valoarea și stîrnesc invidia, căci a-ți purta pașii pe urmele marilor oameni îți dă și ție, nu-i așa, un strop de măreție, tot astfel cum o picătură de sudoare căzută de la subrațul unui uriaș poate spăla pe loc un pitic care se tîrîie prin glod. Dar să revin la ce voiam să scriu de la începutul articolului, și anume strada pe care aș nominaliza-o eu la titlul de cea mai frumoasă stradă din lume și care, de fapt, nici nu are un nume, nici nu e stradă, ci drumul care străbate satele Livezile, Vizantea Răzășească și Vizantea Mănăstirească.

Acest drum nu a beneficiat vreodată de o viziune arhitectural-urbanistică, iar aspectul său a rezultat din modul în care răzeșii și-au construit cu înțelepciune și chiverniseală gospodăriile, din vremuri imemoriale. Cu toate acestea, alternanța de case și grădini ori livezi este încîntătoare, asta ca să nu mai punem la socoteală faptul că toate curțile au pomi plantați chiar lîngă gard. Meri, peri, nuci își revarsă coroanele peste drum, încărcați de rod. Nu ai cum, trecînd toamna cu mașina pe acolo și intrînd în satul numit Livezile, să nu oprești sub un pom ca să culegi un măr de pe jos, să-ți astîmperi setea, căci pomii, unul lîngă altul, formează un coridor străpuns doar pe alocuri de razele soarelui. Pur și simplu, lumina blîndă, casele joase, merii copleșiți de rod te fac să te oprești. Culegi fructul și-l freci de mînecă și, chiar atunci cînd ești pe punctul să-ți înfigi dinții în mărul zemos, o poartă se deschide și din curte se ițește o bătrînică. Te gîndești, instinctiv, că vei fi luat drept hoț, ca amicul ghinionist de pe Rambla, că, poate, mărul de pe jos era totuși proprietatea celui care plantase pomul, că va trebui să dai explicații, Doamne, ce ți-a trebuit să te oprești, nu mai văzuseși mere? Cînd colo, bătrînica îți zice să nu mănînci de pe jos, că merele căzute se dau la porci, nu la oameni, și te roagă să scuturi pomul și să iei cîte mere vrei. Zgîlțîi trunchiul, cad cinci mere, e destul. Ba nu, nu-i destul, zice ea și apucă zdravăn mărul și ți-l scutură de cad zece kilograme. Pleci cu o sacoșă plină din Livezile, însoțit de binecuvîntarea bunicii care exact de aceea a plantat mărul lîngă împrejmuire, ca să poată ostoi oricînd setea unui drumeț care se oprește lîngă casa ei, în lumina bună a toamnei, pe cea mai frumoasă stradă din lume. Iar tu știi și simți, curat și simplu, că ai trăit o epifanie.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: flickr