În urmă cu zece ani şi un pic, în toiul alegerilor prezidenţiale, cînd circula următorul sms, multiplicat în diferite versiuni: „Şi dac-o fi să iasă Bombo, eu mai bine plec în Congo“, îmi amintesc foarte bine că unul din ambasadorii congolezi, intervievat de un post de televiziune, întreba nedumerit unde anume doresc cetăţenii României să emigreze, dacă nu iese favoritul lor preşedinte: în Congo, cu capitala la Kinshasa, sau în ţara vecină, Congo, cu capitala la Brazzaville? Tot cu acea ocazie, reporterii opreau pe stradă persoane ce primiseră SMS-ul în cauză şi le întrebau dacă ştiau de existenţa a două state cu numele Congo. Majoritatea nu ştiau, iar cei care pretindeau că ştiau nu cunoşteau care erau.

Oricum, pentru cetăţeanul român detaliul nu avea relevanţă, şi nu pentru că i-ar fi fost totuna unde ar fi emigrat (în fapt, puţini ar fi optat pentru aşa ceva), ci pentru că nu-l interesa. Era doar o informaţie din categoria diverse, aruncată în Recycle Bin-ul memoriei în secunda următoare. Iar printre ei, îmi imaginez, se numărau destui care se consideră jigniţi ori de cîte ori un străin confundă Bucureştiul cu Budapesta.

Am ţinut să fac această introducere fiindcă, de ceva vreme, mă aflu în Congo, mai exact în fostul Zair al lui Mobutu Sese Seko, actualul Congo-Kinshasa. Ca observator militar în misiunea MONUSCO. O misiune de menţinere a păcii alcătuită din vreo 20.000 de oameni, militari şi civili deopotrivă.

Lucrînd într-un asemenea conglomerat multinaţional, nu mi-a luat mult să descopăr că, din (ne)fericire, nu sîntem singurii cărora ne place ca alţii să ştie cine sîntem fără ca noi să ne străduim să aflăm cine sînt ceilalţi. O americancă ce lucrează tot pentru ONU mi-a spus onest că, pentru ea, România nu înseamnă nimic. Şi, fără supărare, a ţinut să sublinieze, nici pentru americani şi nici pentru America. A auzit de această ţară, la fel cum a auzit de Laos şi punct.

Aş putea adăuga, în beneficiul nostru, că respectiva nu ştia nici cine sînt compatrioţii ei Saul Bellow, John Updike, Philip Roth sau Francis Ford Coppola, dar, dincolo de asta, această atitudine de ignoranţă senină seamănă mult cu a noastră faţă de Congo (şi, prin extrapolare, de orice se sustrage razei personale de interes). Indiferenţa şi nepăsarea americanului nu diferă de a românului. Sau a englezului – am avut surpriza să constat că un britanic, un tip foarte simpatic, altminteri, nu auzise măcar de Alain Delon. Sau a burkina-fasoezului care, aflînd din ce ţară sînt, m-a întrebat dacă-s ţigan.

Pentru străini, noi reprezentăm ţara lui Dracula, iar Congo este, în mentalul colectiv al multora, o ţară bananieră. Printr-un asemenea stereotip, fiecare crede că a rezumat ce trebuie să ştie despre celălalt.

Dar avem oare dreptul să ne plîngem?

Congo şi România

În opinia mea, distanţa care ne separă de Congo e identică cu cea care ne separă de SUA. Pe de altă parte, situaţia generală din această ţară prezintă multe corespondenţe cu cea din România. Şi acolo, ca şi aici, există multe resurse naturale, multă sărăcie şi multă corupţie. Adevărat, sărăcia şi corupţia sînt mult mai accentuate ca la noi, dar meritul nostru în această poziţionare superioară este, mai degrabă, geografic. Dacă dacii ar fi avut inspiraţia să se nască în inima Africii, iar triburile Bantu s-ar fi stabilit la nord de Dunăre, nu ar fi fost exclus ca astăzi congolezii să fie cei care să trimită observatori militari în România, iar misiunea ONU să se numească MONUSRO, nu MONUSCO.

Simt nevoia să spun asta pentru că nu am înţeles deloc aroganţa şi condescendenţa cu care mulţi dintre cei care sosesc în această ţară privesc localnicii. Foarte rar, la persoanele cu care am intrat în contact am observat o empatie sinceră – exceptînd political correctness-ul oficial, pe care-l găsesc impersonal şi găunos – pentru situaţia deplorabilă în care se găsesc locuitorii din Congo.

Oraşul în care mă aflu momentan, Goma, e unul din oraşele importante ale ţării. Totuşi, stadiul de înapoiere e evident: magazinele sînt mici şi nu au vitrine, doar cîţiva kilometri de stradă sînt asfaltaţi, curentul este o permanentă problemă şi, la fel, sistemul de alimentare cu apă. Există şi cîteva localuri, răspîndite ici şi colo, ce aduc cu cele din Bucureşti în aceeaşi măsură în care Micul Paris seamănă cu Paris. Înăuntru, invariabil, dai peste femei gata oricînd să-l învăluie în mreje pe muzungu (bărbatul alb în dialectul swahili), deşi sărăcia imprimă cochetăriei acestora un aer trist şi patetic.

Ca în multe ţări africane, muzungu este deopotrivă detestat şi dorit. Motivul e acelaşi în ambele cazuri: banii. Oricît de insipid şi pricăjit ar fi în ţara lui natală, apartenenţa la statutul de muzungu îi şterge aceste atribute în Congo. Oriunde apare, femeile sînt nerăbdătoare să-l cunoască, ba, pentru a-l convinge că sînt o companie interesantă, se străduie chiar să o rupă într-o engleză precară.

Celor din ONU le este interzis să consume relaţii sexuale contra cost cu localnicele, dar zvonurile care circulă de colo-colo, slobode la gură, zic că, pentru 20 de dolari, un muzungu ar putea începe următoarea zi de muncă cu o mină mai relaxată şi veselă, iar o domnişoară din partea locului ar putea trăi, după aceea, relativ bine o săptămînă. Bineînţeles, lucrînd pentru ONU, nu pot nici să confirm, nici să infirm asemenea speculaţii.

Destule fete sînt deja mămici, ceea ce e uşor observabil după dimensiunile burţii, umflate în comparaţie cu restul corpului. Vîrsta e greu să o citeşti pe feţele lor, iar multe şi-o exagerează. Cele mai multe poartă meşe sau peruci, căci au părul foarte scurt. Dacă insistenţele le sînt refuzate, disperarea le împinge spre agresivitate şi te trezeşti îmbrîncit cu sictir. Abia atunci, cînd parada de gesturi erotice e înlăturată şi masca lascivă li se scurge de pe chip, le poţi vedea sentimentele reale, cînd le-ntîlneşti vidul înfricoşător din priviri. Sînt aceleaşi priviri pe care le observi şi pe stradă, în toiul zilei. Copiii rîd şi aleargă nepăsători în zdrenţe, dar, pe măsură ce cresc, situaţia se schimbă. Dictatura lui Mobutu şi cele două războaie congoleze (1997-1998 şi 1998-2003), ce au antrenat aproape jumătate din continentul african într-un conflict sîngeros, au lăsat nu doar milioane de morţi, ci şi o populaţie traumatizată. Parte din tinerii de azi au făcut parte din armata de kadogos, copii soldaţi, fiind cooptaţi, unii de la vîrsta de şapte ani, de către toate taberele combatante, fără discriminare. Acum, că au crescut, nimeni nu mai are nevoie de ei.

Cînd mergi la cumpărături, ce te izbeşte este încetineala cu care oamenii se mişcă. Cerşetorii, mai ales, cînd te asaltează – ceea ce se întîmplă, inevitabil, oriunde te-ai afla –, se îndreaptă spre tine cu o lentoare pe care nu am întîlnit-o nicăieri, iar mişcările, imprecise şi vagi, zvîcniri mai degrabă ale inerţiei decît ale voinţei, îi schimonosesc, ai zice, cu fiecare pas cu care se apropie de tine. Vor să îţi ceară bani, dar parcă nu mai ajung să o facă şi, dacă ajung, se ţin strîns, privindu-te cu disperare fixă, de portiera maşinii pînă ce aceasta prinde viteză… Par a fi unii din locuitorii satului Tevego din romanul lui Roa Bastos, Eu, supremul, despre care povesteşte consilierul Patino: „Nu e deloc uşor să vezi că mogîldeţele nu sînt pietre, ci oameni… (fiindcă) mişcările lor sînt mai lente decît ale unei broaşte ţestoase. Şi încă ceva, Excelenţă. De aici de unde stau, pe scaunul ăsta, şi pînă la masa de unde Înălţimea voastră, în marea-vă răbdare, mă ascultaţi […] o mogîldeaţă din mulţimea asta de broaşte-ţestoase ar îmbătrîni pe drum pînă să ajungă, dacă se sileşte din greu şi ajunge“.

Îţi dă mult de gîndit cînd realizezi că asemenea persoane trăiesc atît aievea, cît şi în imaginaţia unora. Şi nu vorbesc numai de cerşetori, ci de mulţi dintre cei întîlniţi pe străzi. Parcă n-ar avea încotro să meargă sau la cine să ajungă.

Ce-i drept, ca să ajungi nicăieri ai oricît timp la dispoziţie. Nu e nevoie să te grăbeşti.

Cu toate astea, viaţa merge înainte. Acum ceva zile, Michel, unul din gardienii de la Romanian House, ne-a întrebat dacă îl lăsăm să se uite la meci, la televizor. Era Cupa Africii. „Cine joacă, Michel?“, l-am întrebat. „Congo, chief. Big Congo with Small Congo.“ Erau sferturile de finală. Am stat toţi la meci. Congo-Kinshasa a fost condusă în prima repriză cu 2-0, dar a revenit în a doua şi, cu ajutorul lui Bokila (fostul jucător al Petrolului), probabil cel mai bun de pe teren, a cîştigat neaşteptat cu 4-2. Michel era în culmea fericirii şi noi, şase români, ţipam odată cu el. Ţineam toţi cu Congo, voiam ca echipa ţării lui să cîştige.

Michel are acum 24 de ani şi cîştigă 200 de dolari pe lună. Atît, cel puţin, plătim noi firmei de securitate pentru serviciile lui. Majoritatea banilor îi pune deoparte să-şi cumpere oi. Vrea să aibă cît mai multe oi cînd se va întoarce în satul lui. Nikolas, celălalt gardian, are 22 de ani şi e student la filologie la Universitatea din Goma. Noaptea e paznic, ziua merge la facultate. De trei ori pe săptămînă. Într-o dimineaţă, cînd îmi beam cafeaua, a văzut o carte pe masă şi m-a întrebat ce citesc. Era un roman de Patrick Modiano. Ştia că tipul luase Nobelul, dar nu citise nimic de el. M-a întrebat dacă îi pot împrumuta cartea. E în română, i-am zis. A fost dezamăgit. Aşa am intrat în vorbă. Vrea să se facă profesor de engleză după ce termină facultatea. Dar ce m-a uimit cel mai mult a fost să aflu scriitorii lui preferaţi: cei din epoca elisabetană. Dar nu Shakespeare, ci Marlowe, în primul rînd Marlowe. Îi plăcea mult Doctor Faustus. Am rămas interzis. Şi acum, să fiu sincer, îmi cam lipsesc cuvintele, dar, dacă aţi vedea cum arată Congo şi aţi şti că un băiat de 22 de ani, căruia noi îi dăm îmbrăcăminte şi mîncare, îl citeşte pe Marlowe, aţi înţelege.

Aş putea să vă povestesc şi despre Dieudonné, alt gardian, care e student la Drept în ultimul an şi vrea să îşi deschidă, cîndva, propriul cabinet de avocatură, dar ar fi aceeaşi poveste cu tineri care se încăpăţînează să viseze într-o ţară ce refuză cu obstinaţie dreptul de a visa. Nu ştiu ce se va întîmpla cu ei. Drumul e lung. Pentru toţi cei născuţi în această parte a Africii. Căci fosta proprietate privată a regelui Leopold al II-lea al Belgiei, un teritoriu cam cît trei sferturi din Europa, e o ţară greu de ţinut sub control. Dar tineri ca Nikolas, Michel şi Dieudonné au prins curaj.

Acum mai puţin de o lună, demonstraţiile studenţeşti din Kinshasa şi Goma împotriva actualului preşedinte Joseph Kabila (fiul fostului preşedinte Laurent Kabila, care l-a înlăturat pe Mobutu de la putere) au reuşit să atragă atenţia presei internaţionale, deşi guvernul a oprit accesul la Internet (inclusiv în acest moment, net-ul nu poate fi accesat prin intermediul companiilor private de telefonie congoleze). Cauza? Al doilea mandat al lui Kabila expiră anul viitor şi acesta iniţiase o lege ce i-ar fi permis să rămînă în funcţie pînă la finalizarea recensămîntului populaţiei, adică mult peste anul 2016. Studenţii s-au revoltat, iar forţele de ordine au ripostat sîngeros. Numărul de morţi fluctuează între 20 şi 50.

Probabil că, pînă la urmă, neavînd cui să ceară ajutor, congolezii au hotărît să facă ei înşişi primul pas. E un pas timid, fireşte, dar orice drum începe cu primul pas.

Concluzie

Cînd vrei să scrii despre un popor în întregul lui, fie şi fragmentar, te loveşti de inevitabila imprecizie a limbajului. Nu sînt în locul lor, dar, privindu-i, îmi dau seama ce sufocant trebuie să fie să te naşti într-o ţară unde nu ai ce face, unde nu prea contează nimic din ce faci, ce frustrant e să nu vezi nici un orizont în depărtare şi ce abrutizant e să ai părinţi, rude, fraţi, surori, prieteni şi, cu toate astea, să fii al nimănui şi nimeni să nu poată face nimic.

O faimoasă butadă zice că Montaigne era pisicos cu pisica lui, dar pisica lui nu putea niciodată filozofa cu el. Adevărul e că şi muzungu poate fi congolez cu congolezul, chiar dacă acesta din urmă nu va putea niciodată împărtăşi viziunea despre lume a celui dintîi. Problema – şi ea poate fi extinsă – este că multor muzungu le place să joace rolul lui Montaigne fără a şti cine a fost acesta. Şi, mai ales, că găsesc înjositor să se pisicească, fiindcă nu-i interesează să înţeleagă ce înseamnă să fii congolez. Nu-i interesează să ştie ce înseamnă să fie orice în afară de ei înşişi. Nimicul de care sînt plini ei le este de ajuns şi acest nimic îl impun drept model celorlalţi.

Muzungu predică inflexibila sa credinţă în smerenie, milă şi dreptate, şi socoate că, dăruind un dolar şi o pereche de nădragi uzaţi cînd se simte bine, s-a achitat de menirea lui glorioasă de civilizator. Muzungu uită ce reprezintă în ţara lor de baştină, uită că nu-i decît un alt congolez anost şi banal într-o ţară cu un alt nume şi, cu acea comoditate şi obtuzitate ce-l prinde atît de natural cînd vine vorba de împărţit verdicte şi lipit etichete, se transformă în grotesca fiinţă a uniformităţii, căreia maldărul de tabuuri, superstiţii, prejudecăţi şi stereotipii îi domină gîndirea, practic, de cînd se naşte.

Adevărul e, însă, că dreptatea, smerenia şi mila lu’ muzungu nu valorează mai mult decît zdrenţele murdare pe care le poartă congolezii.

Mihnea Rudoiu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Dear Darlin’ Namor, Editura Tracus Arte, 2014.

Foto: M. Rudoiu