Că tot vine Sfîntul Valentin, ca în fiecare, an, de altfel, ne întrebăm, desigur convențional, ce mai e cu iubirea asta. Știu, în legătură cu sărbătoarea în cauză sînt nenumărate discuții: dacă e absurdă sau nu, dacă e mai bun Dragobetele, că e prea consumistă și ­kitsch, și fără sens.

De acord cu toate astea și cu nici una. Știm, din start, că mai toate sărbătorile de genul ăsta, chiar dacă la origini au ceva transcendent, sînt prilejuri pentru societatea de consum să-și arate mușchii și să-și vîndă din produse. Dovadă stau nenumăratele inimi uriașe, din catifea, eventual pe băț, și ursuleții ținînd o inimă mai mică în labele lor pufoase. Precum și nenumăratele oferte de excursii, mese la restaurant sau zile la spa-uri scoase la înaintare cu aceeași ocazie.

Trecînd de toate astea, nu poate fi ceva atît de rău într-o celebrare, chiar minoră și consumistă, a iubirii. Și a venirii primăverii, ce-i drept, mai timpurii, în varianta occidentală și catolică pentru 1 martie al nostru. Așa cum Halloween-ul e un fel de zi a recoltei amestecată cu Sîmbăta morților, în care ne despărțim de lumină și vreme frumoasă, tot așa, de Sf. Valentin, ne bucurăm de venirea primăverii. Și dacă vrem să ne jucăm de-a dragostea sau să ne strigăm iubirea în gura mare, ce poate fi rău în asta? E simpatic, dacă luăm lucrurile la justa lor măsură, fără să-i dăm nu știu ce alte semnificații, doar de dragul interpretărilor.

Dar ce e totuși cu iubirea asta, pe care o tot serbăm? Pentru care plîngem, diferit, ce-i drept, cu Anna Karenina și Madame Bovary, ne uităm la filme hollywoodiene și, mai nou, la seriale pe Netflix? Pentru care, ca s o obținem, citim cărți de reguli, în mare măsură stupide, și de psihologie aplicată, de multe ori de doi bani? Cum putem distinge între sentimentele profunde și unele dulcege, induse de literatura à la Sandra Brown și filmele de același gen? E atît de rea iubirea asta romantică și pînă unde, cît și cum avem voie să ne jucăm cu ea fără să sfîrșim ca Madame Bovary? Ce-i îndrăgosteala și ce-i iubirea propriu-zisă, aia despre care unii spun că durează trei ani, iar alții – că nu se termină niciodată? Ne asigură iubirea asta, pămîntească, bărbat-femeie, acces către transcendent și, dacă da, în ce măsură și cum putem cultiva asta? Se leagă iubirea de creativitate, e ea motorul care pune în mișcare șuvoiul incandescent al zămislirii unui poem, a unei picturi sau simfonii (pe lîngă cea, deloc mai prejos, a unui copil)?

Și, în sfîrșit, cum putem face ca această plină de întrebări iubire să țină veșnic? Dacă ea e un soi de elixir al fericirii și tinereții perpetue, cum putem face s-o prelungim, să n-o pierdem? Cum putem să nu alunecăm, după modelul Beigbeder și nu numai, de la extaz la agonie, de la al nouălea cer la saturație, de la extraordinar la obișnuit? Cum putem păstra veșnic sentimentul ăla înălțător care ne face să trăim într-un fel de plutire eterică? Dar și benefică, rodnică, ce ne conferă, de cele mai multe ori, un fel de simț în plus: e ca și cum am fi permanent în contact cu divinitatea (desigur, dacă credem în ea și acceptăm ecuația asta), dar prin intermediul unui semen, al unei ființe omenești la fel de căzute ca și noi, dar care, în momentul respectiv, ne pare absolut divină. Cum spune Ortega Y Gasset, în Studii despre iubire (Humanitas, 1991, traducere de Sorin Mărculescu), referindu-se la Platon: „În orice iubire există o năzuință a celui ce iubește de a se uni cu altă ființă ce pare înzestrată cu o perfecțiune sau alta. E, prin urmare, o mișcare a sufletului nostru către ceva într-un anumit sens excelent, mai bun, superior. Că această desăvîrșire este reală sau imaginară nu schimbă cîtuși de puțin faptul că sentimentul erotic (…) nu se produce decît în funcție de ceva ce l apreciem drept perfecțiune.“

Pentru această perfecțiune, cel care iubește face eforturi esențiale, continuă Ortega Y Gasset: „În actul de a iubi părăsim liniștea și repausul din lăuntrul nostru și emigrăm virtualmente către obiect. Iar această stare perepetuă de emigrare înseamnă a iubi.“ Iubirea seamănă cu dorința, „pentru că obiectul ei, lucru sau persoană, o stîrnește“. Dar în timp ce „dorința se bucură de obiectul dorit, primește din partea lui satisfacție, dar nu aduce nici o ofrandă, nu dăruiește“, iubirea „se deplasează de la îndrăgostit la obiectul iubit“. Se deplasează „continuu în intimitate dinspre ființa noastră spre cea a aproapelui“. E „un fluid care curge continuu ca dintr-un izvor“, „o iradiere psihică ce merge de la îndrăgostit la obiectul iubirii“. Ea „ajunge la acea dilatare virtuală către obiect și se îndeletnicește cu o trudă invizibilă, dar divină (…): se străduiește să-și afirme obiectul“. „A iubi un lucru înseamnă a te obliga să-l faci să existe“, „a-i da necontenit viață, în măsura în care depinde de noi“.

Ortega Y Gasset e fascinant și spune mult mai mult decît am citat eu mai sus. De asemenea, la întrebările enumerate nu putem epuiza răspunsurile într-o viață de om, aș zice. Important e să ni le punem. Vom încerca să mai răspundem la ele din cînd în cînd.