Anul trecut, între Crăciun și Anul Nou, am avut din nou un drum pînă în Ardeal, cu treburi, și am luat-o inevitabil pe Valea Prahovei, acest dulce și etern coșmar al tuturor șoferilor, dar și al pasagerilor lor din România. Ce o fi fost în capul nostru? Ne-am zis, probabil, că pe 26 decembrie, îmbuibați cu sarmale și tufliți de la vin, oamenii mai stau și pe la casele lor, respectiv în pensiunile/hotelurile unde au fost deja cazați. Înainte de Comarnic, ne-am dat seama însă că e groasă treaba, mai rău decît de obicei, căci coada începea de undeva de pe la podul spre Breaza. Însă nu ne-am întors, ne-am imaginat că tot vom ajunge la un moment dat. Dacă treci de Comarnic cu chiu, cu vai, te mai blochezi pe la Sinaia și mergi în coloană cu 10 km la oră, prin Bușteni, unde n-au reușit să găsească o soluție cu trecerile alea de pietoni pe unde – are, n-are treabă – tot turistul vrea să traverseze. Greșit! N-am luat în calcul vreo trei polițiști care, ca de obicei, mai mult încurcă decît descurcă traficul, și patru accidente rutiere minore între Sinaia și Brașov. Mie, uneia, asta mi se pare de domeniul fantasticului – cum să faci accident cînd nu poți depăși, cînd mergi în coloană cu 10 km la oră? De fapt, există o explicație destul de logică, și anume nerespectarea nici unei reguli de circulație. Cînd te încalecă un jeep din spate, mai să se urce pe tine pentru că șoferul s-a plictisit și nu mai are răbdare, chiar nu e greu să se întîmple un accident. Așadar, plecați de la Breaza pe la două, la ora cinci eram pe la Azuga, într-o coloană încremenită pe loc de mai bine de 40 de minute. Mă uitam pe Waze și speram să greșească – totul era roșu, deci blocat, ora estimată de sosire la destinație era undeva pe la 1,30. Dar -Waze nu prea greșește. Nimic nou pînă aici, am mai pățit-o și de un alt Crăciun, și de 1 Mai, și aproape în fiecare week-end în care am încercat să traversez munții pe Valea Prahovei. Și pentru că mă plictiseam cumplit pe scaunul din dreapta (măcar șoferul are grijă să dea din cînd în cînd drumul la motor), m-am tot gîndit: în fond, care-i faza cu Valea Prahovei? E un soi de paradis al distracției sui generis, o Mecca a vacanțelor de tot felul, o vale pe unde curge numai lapte și miere? Chiar e obligatoriu, dacă ai o zi, două, trei libere, să te urci în mașină și să gonești spre Valea Prahovei de parcă totul ar fi acolo pe gratis, doar ca să faci un check-in?

Tot plictisindu-mă și căutînd un răspuns, am început să mă amuz citind conversațiile waze-rilor din jurul meu. Cîțiva, puțini, dădeau vina pe Dragnea, pe guvernare și pe „hoți“, postau deja tradiționalul Muie PSD. Le-am dat dreptate – în fond, ce vină au oamenii că vor să se plimbe de sărbători, după ce au muncit un an întreg? Vina e a autorităților care n-au fost în stare să facă o șosea cumsecade care să lege nordul de sud. Însă cei mai mulți dintre -waze-ri făceau caterincă. „Aoleu, o să ne prindă aici Revelionul!“, „Cool, man!“, „Care vii la mine în mașină, că mai am niște sarmale și niște vin!“, „Haideți la mine, că am Netflix!“„Mai face cineva pipi, dar rău de tot?“, „Euuu!“, „Poliția ar trebui să umble cu o toaletă mobilă…“, „Pipi ca pipi, dar eu am unul în mașină care se cacă pe el!“, „Ha-ha-ha!“. Și tot așa. Abia pe la Predeal, cînd se făcuse deja întuneric beznă și începuse să ningă mărunt, iar o fată polițistă, foarte tînără și cu gene albe și înghețate, tot dădea din mînă de mi s-a făcut milă ea, mi-a picat fisa: oamenii ăștia sînt masochiști! Am avut senzația că le face plăcere să-și petreacă a doua zi de Crăciun blocați vreme de trei ore pe Valea Prahovei, într-o coloană care nu se mai urnește. Că a devenit un soi de must, altfel sărbătoarea, vacanța, sau ce o fi ea, nu-și mai găsește rostul. Dar și cînd ajungi la cabană/pensiune/hotel – bagi un uischian mic, merge bine, că e iarnă, comanzi niște coaste la grătar sau niște mici, că de sarmale te-ai săturat, trimiți copiii la culcare sau să se joace afară în zăpadă, că doar de-aia i-ai adus la munte, intri pe Facebook și postezi: „Băă, am făcut cinci ore din Buc, dar am ajuns, distracția maximă acum începe!“ A doua zi, dacă mai ai chef, nu ești mahmur și cureaua de la pantaloni nu te strînge prea tare, te mai gîndești la o telecabină, la un Sfinx, poate chiar la un schi. Că doar de-aia ești pe Valea Prahovei!

Valea Prahovei a devenit un amestec de kitsch, snobism și mitocănie. Nici nu mă mir, Bucureștiul distruge cam tot ce e în jur pe o rază de vreo două sute de kilometri, comuna Voluntari se prelungește pînă la Mamaia, iar Pipera se mută constant și provizoriu pe Valea Prahovei. Înainte era și nu era așa. Mereu serviciile aici au fost proaste și scumpe, mereu ceafa cu cartofi prăjiți ți-a fost aruncată mai mult în silă în farfurie, pe la restaurante, mereu pe fiecare petic de iarbă liber de la marginea șoselei apărea cît un grătar, cu un minimum de efort al posesorului de a-l scoate din portbagajul mașinii și de a-l planta zece metri mai încolo. După ’90 s-au plantat și vilele, s-a construit haotic și abuziv, deși case de vacanță existau și înainte – ștabii le aveau drept moșteniri de la vreo mătușă fictivă, pentru că teoretic nu puteai deține două proprietăți. Bușteniul, un orășel industrial, de fapt, destul de anost, dar care își avea farmecul său, s a transformat într-un conglomerat de camere de închiriat, restaurante de duzină, „clătite uriașe“ și terenuri „retrocedate“ mult dincolo de poala pădurii. Sinaia e de clubbing și de fițe. Nu arată rău, pe anumite porțiuni, dacă știi cum să le cauți, e chiar o splendoare. Însă, de pildă, cabana Piscul Cîinelui, unde putea ajunge tot pantofarul cu burtă mare, nu mai există, e proprietate privată. La Predeal, pe drumul spre Cabana Trei Brazi, pe vremuri neasfaltat – traseu montan –, s-a construit acum pînă aproape sus. E drept că și înainte se făceau bani pe Valea Prahovei, și nu puțini, eludînd ONT (Oficiul Național de Turism). Localnicii își închiriau camerele cele bune „cu vedere la cruce“ fără să declare nimic, statul comunist închidea ochii, o gazdă OK trebuia antamată din timp. Însă parcă și cei care veneau aici erau altfel, cu mai mult bun-simț. Mai veneau și oameni doar ca să urce pe munte, pe Jepi, pe la Poiana Stî-nii sau pe Valea Cerbului, sau măcar pînă la Poiana Izvoarelor. Cînd se întîlneau unii cu alții, pe traseu, se salutau între ei. Aveau în rucsacurile lor mari, din acelea cu cadru, apă și mere sau piersici ca să le țină de sete pe drum. Le împărțeau și cu alții.

De fapt, acum îmi dau seama că eu am copilărit pe Valea Prahovei, pe care acum am ajuns aproape să o urăsc, de fapt, din cauza unei tranziții eterne și a unei lipse de identitate – nu e nici sălbatică, pitorească, rezervație etc., dar nici nu e ca stațiunile din Elveția. Cînd eram mică, mergeam cu taică-miu aproape la două săptămîni, luam personalul din Gara de Nord, duminica, ne opream la Sinaia sau la Bușteni, rareori la Predeal, făceam cîte un traseu, mîncam cîte un mic, dacă găseam, un supliment la sandviciurile puse de mama, la pachet, Anton gîlgîia cîte o bere, două, eu eram fericită dacă mă alegeam cu cîte un Pepsi. Nu regret nici un moment comunismul, însă regret simplitatea și bucuria unor lucruri mici, unor detalii care astăzi plutesc nesemnificative într-o ciorbă a abundenței, a șmecheriei, a lăcomiei, a tocatului de bani aiurea. Oare chiar nu ne mai ajunge nimic?

Așadar, care e faza cu Valea Prahovei? Tot la două sute de kilometri de București, mai există și Întorsura Buzăului și Cheia – o bijuterie uitată, îngropată –, munții Iezer Păpușa, cu o minune de cabană, Cuca, unde în urmă cu vreo 20 de ani nu exista curent – ce-o mai fi pe acolo? –, Zărnești, în paragină, Rucăr, Călimănești, Voineasa. Însă oare cine are chef să-și mute fundul de pe Valea Prahovei, unde poți sta blocat în trafic pînă la cinci ore, just for fun?