Omnipresent, film din 2017, Bulgaria. Emil, patron al unei agenții de publicitate și scriitor, decide că, pentru noua carte pe care o are în plan, are nevoie de un tip de documentare neobișnuit: vrea să știe, în detaliu, care e viața ascunsă a prietenilor, a soției, a colegilor de birou, viața care se desfășoară în afara prezenței lui, viața secretă, strict privată a celor care îl înconjoară. Își spionează, deci, prietenii, familia, colegii, cu ajutorul unor camere de filmat ascunse în casă, la birou, în cabinetul de psihoterapie al soției. Și toți încep să îi apară, pe ecranul laptop-ului, fără farduri, fără măști, fără ziduri de protecție, cu micile sau marile lor minciuni, cu trădările și lașitățile lor, cu fricile și nefericirile lor. Cam cum apar – cam cum apărem – în fața lui Dumnezeu.

Ceea ce a început doar ca un demers gratuit, făcut de amorul artei, devine un drog: Emil devine dependent de adevărurile revelate de camerele de luat vederi. Înregistrările filmate sînt singurele care îi validează relațiile, sentimentele, slujba, dialogurile, viața de zi cu zi. Emil ajunge să creadă că doar filmările ascunse îi mai pot da certitudinea că ceea ce a trăit în direct este și real, căci doar acolo, în imagini, apar chipurile adevărate ale soției, prietenilor, colegilor. Evident,  spionajul nu durează la infinit: toți cei din jurul lui află ce „documente” deține el în laptop. Dar nu numai ei, ci lumea întreagă, căci, dintr-o eroare, filmările ajung pe Internet și viețile tuturor sînt expuse pînă în cele mai mici și mai sordide detalii.

Filmul, cu actori remarcabili, pune pe tapet subiecte îndelung discutate, întoarse pe toate fețele, unele de cîțiva ani, altele, de cînd e omenirea: granița dintre privat și public, limitele și infinitul digitalizării, liniile firave dintre sinceritate, adevăr și realitate, ce merită știut și ce nu despre celălalt, cît e minciună sau ipocrizie sau precauție protectoare în relația cu cei de lîngă noi etc.

Important este, însă, faptul că Internetul, înregistrările cu camerele ascunse sînt încă privite, în film, drept o agresiune. De atunci, de doar acum trei ani, mi se pare că lucrurile s-au schimbat: omenirea întreagă consimte la indiscreția și agresiunea Internetului și a digitalizării (și asta înainte ca pandemia să ne oblige să utilizăm, ca unică soluție, beneficiile digitalizării). Admitem, cu ochii larg închiși, că realitatea sau viața stau mai curînd în măruntaiele Internetului decît în carnea și oasele noastre. Adevărul simplu, văzut și auzit cu ochii și urechile noastre, reflecția proprie și logica faptelor nu fac doi bani dacă nu sînt însoțite de filmări prin gaura cheii. Judecata experților, opiniile celor care se pricep, expertiza profesioniștilor sînt toate ruinate de zgomotul asurzitor al vocilor care află totul de pe Internet. Ne bazăm pe „dezvăluiri în exclusivitate”. Inventăm chiar vieți private trăite în public, conspirații construite în văzul lumii, indiscreții trăite la lumina zilei. Acceptăm cu nonșalanță ca viața noastră să se desfășoare „online”: întlnirile cu părinții sau prietenii, serviciul, cumpărăturile, vizitele în locuri exotice, iubirea, ura, frustrările personale, supărarea pe șef sau pe coleg, totul beneficiază de generozitatea nediscreționară a Internetului și a digitalizării.

Dacă e ceva bun în pandemia care a venit peste noi, aș îndrăzni să sper un singur lucru: poate că ne vom sastisi de viața trăită prin ecrane și butoane. Poate că vom tînji să ne arătăm chipul, mai fardat, mai ponosit, mai cu mască, mai fără, cum om putea, dar să ni-l arătăm „live” și doar între cunoscuți și cunoscuții cunoscuților. Poate.

La un moment dat, Emil îi mărturisește tatălui că își spionează prietenii și îi povestește îngrozit ce vede pe ecrane. Iar tatăl îl întreabă: „Ce crezi că simte Dumnezeu?”. „Cred că s-a obișnuit”, îi răspunde Emil.

Maria Iordănescu este psiholog.