Cînd am ajuns în gara din Tryavna era noapte şi, brusc, am avut senzaţia că ghidul Lonely Planet nu foloseşte chiar la nimic. Nici oameni nu erau prea mulţi pe stradă – şi chiar şi aşa, cum să întrebi, la întîmplare şi pe-ntuneric, un om grăbit într-ale lui cam pe unde vine adresa hotelului despre care ai citit tu că e „the place to go“, plus că nu prea ştii nici să-i pronunţi numele? Ei bine, poţi, dacă ştii măcar direcţiile pe bulgăreşte şi dacă omul stă un pic pe loc, pînă termini tu de silabisit numele hotelului. Şi gata, eşti pe direcţie.

În ghid era vorba de o adresă care încă păstrează foarte mult din ceea ce îndeobşte căutăm cînd nu sîntem în tranzit indiferent: spiritul locului (sau cam cît poate să încapă din el într-un hotel). Mai era vorba şi de un pod peste Tryanovska, rîul care taie oraşul, de case mari, din lemn zdravăn, conservate cum se cuvine, şi de o biserică lăţită într-o curte mare, pavată cu piatră, reperul numărul 1.

Despre toate astea citisem în tren, numai că, urmînd direcţiile ghidului nostru găsit pe stradă, am avut senzaţia ori că ăştia de la Lonely Planet scriu ca să facă mişto de turişti – cum citisem o dezvăluire într-un ziar –, ori că omul nostru avea chef de glume, ori că sîntem noi absolut idioţi, dar nu spune nici unul nimic, aşa, din delicateţe faţă de ideea de vacanţă. Aşadar: pe dreapta, blocuri ca la noi în Ferentari; pe stînga, supermarket cu bătătoare de covor, detergent şi altele din seria menaj-ferometal, în faţă, poate-poate nimerim altceva decît intrarea în Tîrgovişte. Dar indicaţia e indicaţie, harta – hartă (la fundul rucsacului), aşa că mergem tot înainte. Şi vedem cum se schimbă treptat decorul. Brusc, nu mai orbecăim: încep să apară casele oblonite, încinse cu bîrne, străzile pe care-ţi venea să te plimbi, biserica, piaţeta desenată sub felinare ca-n cartolină, în fine, sensul Hallmark al excursiei.

Un oraş artizanat în lemn şi piatră

Ce e frumos cînd intri într-o casă tipică din Tryavna – sînt cîteva impecabil restaurate, monumente de patrimoniu – e că te simţi de-adevăratelea adăpostit. Senzaţia ţi-o dă tavanul de lemn, cel mai adesea sculptat, adoptat şi în clădirile de uz tranzitoriu (gara, adică, sau hotelul în care tocmai am intrat). Lumina se simte altfel, feţele de masă par mai albe, mierea curge parcă mai blînd pe clătitele cu nuci, iar vinul roşeşte mai aprins în pahare. Iar pe scările ca nişte lădiţe, bocancii scîrţîie chiar soporific, să zicem ca-ntr-un film văzut în ajun de Crăciun.

În aerul proaspăt al dimineţii, piaţeta din vechea parte a oraşului – dominantă, cum am descoperit pe urmă, în raport cu periferia – se transformă într-o altfel de gară, senină, orbitoare şi calmă. Aproape de biserica Sf. Arhanghel Mihail, ridicată în secolul al XII-lea, cel mai solid şi vechi reper din oraş astăzi, oamenii vin să-şi bea cafeaua la mesele de lemn sau sub copaci, lîngă pod, aşteptînd parcă acel moment perfect în care aderenţa la oraş se va petrece, ca în fiecare zi. Departe de maşini, de claxoane şi de ieşirile isterice ale şoferilor, auzi doar rîul, te uiţi la munţii din jur şi la casele care se cocoaţă tot mai sus, şi-ţi plimbi privirea, atît cît te lasă soarele, peste acoperişuri molcome, peste zidurile de piatră, peste obloanele grele de lemn.

Tryavna e un oraş al lemnului şi a fost un mare atelier pentru tot ce au dat mai bun arta şi renaşterea culturală în Bulgaria. Aici a fost unul din marile centre ale meşteşugarilor şi artiştilor, şi nu doar în lemn: chiar cu presiunea birului plătit turcilor, s-a pictat în continuare, s-a ţesut mătase, s-au lucrat covoare şi tapiserii care luau drumul altor oraşe, mai mari, mai bătute de lume: Odessa, Edine, Beirut sau Moscova. Pe unele am putut să le văd într-o casă istorică, transformată în Muzeu al lemnului (unicul, de altfel, din Bulgaria), casa Daskalov, una dintre multele, de altfel, răsfirate pe strada Petko R. Slaveiko – probabil strada cea mai tipică pentru construcţiile care stau mărturie pentru perioada de înflorire culturală din secolul al XIX-lea. Ascuns după nişte porţi mari şi ridicat într-o curte înecată în umbră şi tufe de flori, fostul conac păstrează între ziduri o rînduială veche, de oameni cărora le-a mers bine. E răcoare şi camerele sînt mari, pentru toate trebuinţele. În majoritatea, mobila e turcească şi face corp comun cu geometria încăperii: divane şi poliţe, cercevele înalte (adevărate rame pentru lumea din afara casei) şi restul lucrurilor (icoane, ştergare, oglinzi, un ceas, un opaiţ – în fine, tot ce mai e nevoie pentru trai), obiecte simple, dar ferchezuite toate cu înflorituri din lemn. Tavanele sînt adevărate tapiserii, iar dulapurile, încastrate în zid, aduc mai mult a butaforie dintr-o piesă a copilăriei, decît a piese de care pur şi simplu te foloseşti. Şi cînd am ajuns în cerdac (o adevărată logie demnă de un adevărat stăpîn), oraşul tot părea aşezat domol la picioare, înverzit, curat şi încurcat în drumurile lui scurte şi hotărîte. Acolo priveai şi respirai, iar lumea se aranja simplu şi clar.

O poveste despre grijă, fără cuvinte

Am străbătut oraşul stradă cu stradă, dinspre miezul lui meşteşugit de artizani din alte timpuri, pînă spre parcurile şi piaţeta municipalităţii; dinspre ce-a fost odată, către Primărie şi marele hotel scos din portofoliul arhitecţilor socialismului transbalcanic, dar şi spre munţii care împrejmuiesc oraşul şi spre care rîul te poartă natural, doar să vrei să te plimbi. Deşi pragurile se văd, ca-n orice loc cu istorie şi greutăţi, ele nu se manifestă, nici măcar la marginea care mă alarmase cu o noapte înainte: era o margine de plastic, uşor de trecut, în care oamenii se mişcă molcom, ca şi cum ar plimba plasa pe drumul dinspre piaţă şi înapoi. Fără zgomot, fără grabă. Un pîlc de copii aşezaţi în cerc în piaţa de lîngă biserica Sf. Mihail îşi scot culorile şi planşele şi încep să schiţeze scena din centru, cu munţii peste care coboară ora cinci şi nişte nori de ploaie. Nişte mămăiţe trag după ele alţi copii, în timp ce moşnegii lor beau ceai şi joacă table pe măsuţe pitice, sub şopronul unei cafenele. Doi puşti se alintă pe pod: ea, cocoţată pe tocuri, îşi mîngîie coada privind pieziş; el, mai sigur, în adidaşi, îi mîngîie obrazul. Şi începe ploaia, moment în care latura de adăpost a oraşului iese de după nori, pentru că în Tryavna nu ai cum să te simţi lăsat pe dinafară. Aproape că nici nu-ţi vine să-ţi strîngi geaca la piept, cînd bate vîntul: dacă nu vrei să calci într-o cafenea, pe vreme rea, poţi oricînd să intri într-o galerie de artă, într-un atelier unde pictorul de icoane (fie şi alea de vîndut la turişti), pielarul sau dulgherul te lasă să caşti gura, în timp ce el îşi vede de treabă, într-o tavernă sau într-un muzeu. Şi toate locurile astea sînt mici, aproape că nu le vezi, dar ele te primesc şi e mereu cineva acolo – chiar pentru un singur om care le calcă pragul – să-ţi vîndă un bilet, să-ţi întindă un pliant, să aibă grijă, adică, de colţişorul de care a fost lăsat să se ocupe.

La şcoală, din greşeală

Am intrat, mai mult din întîmplare, în prima clădire din piaţă care părea deschisă pentru vizite şi, solidă cum stătea în ploaie, dădea senzaţia de loc care-ţi lasă timp s-o vezi pe dinăuntru. Am aflat apoi că nimerisem în fosta şcoală, prima întemeiată, cu aproape două secole în urmă, de scriitorul Petro Slaveiko, care a şi predat aici. Am călcat mai întîi, la sfatul ghidului, nu într-o sală de clasă, ci într-o încăpere vastă, albă şi rece, cu o deschidere aseptică de galerie modernă, luminată de neoane, care ba se aprindeau, ba bîzîiau între faze. După regula „expect the unexpected“, într-o casă care promitea mai degrabă un nou episod din seria „viaţa satului“, am dat de albul ultraurban al unei săli de expoziţie care etala o colecţie de picturi, gravuri şi sculpturi de Kazakov, un artist cu ale cărui tablouri ne-am întîlnit din nou la Plovdiv, dar care aici avea o colecţie păstrată permanent. A fost o plimbare ca-n somn, printr-un vîrtej de culori, de linii şi mari mase de pînze ordonate după perioade, cu un ecleraj pe care muzeografa l-a reglat imediat, şi cu sentimentul că ţi se dă timp, că eşti invitat să te uiţi, să te odihneşti chiar, şi să descoperi în voie ceva aparte, protejat anume în acel loc.

Pînzele în care se amestecau relicve din folclor cu himerele învîrtejite sub penelul pictorului te priveau impunătoare şi vii, adăpostite într-un spaţiu devenit brusc un mise en place uriaş, pe care nu l-ai fi bănuit dincolo de uşa înnegrită a fostei şcoli, deloc diferită de restul caselor ajunse muzeu. O expoziţie amplasată după ultimele reguli într-o veche şcoală, modestă în aparenţă, un loc camuflat într-un fel de boîte à surprise, cum nu de puţine ori am găsit în Tryavna. Am trecut apoi în restul camerelor: o colecţie de ceasuri şi o fostă sală de clasă, în care dăduse buzna un grup de elevi, cu profesoarele lor care-i ţineau în frîu. Şi clasa aia arăta atît de fragilă şi de pitică, chiar pentru copiii care veniseră în vizită cu ghiozdanele lor cu Hannah Montana, că aveai impresia că dacă fetiţele se mai întorc mult la colegul din spate, cine ştie ce lemnişor crapă sub ochii supraveghetorilor. Dar nu, i-au lăsat să se bîţîie, să se joace la tablă, să-şi frece mîinile micuţe de tăbliţele crăpate, încastrate în pupitre, pe care scrijeliseră alţi copii, altă dată. Le-am lăsat teritoriul, şi ultimul lucru pe care l-am văzut cu coada ochiului, la ieşire, a fost cuierul din fundul clasei, cu cîteva trăistuţe atîrnînd stinghere în cîrlige.

Bulgaria în două vorbe şi trei clişee

Despre Bulgaria auzisem lucruri care se băteau cap în cap. Erau, pe de o parte, vocile ultragiate ale păţiţilor: că se fură maşinile din parcare în Balcic sau la Albena, că maşinile româneşti sînt oprite abuziv şi că poliţiştii bulgari cer şpăgi mai ceva ca ai noştri, că la mare e frumos, dar că mafia lor chiar e de necontrolat. Apoi veneau entuziaştii care dăduseră peste altceva: amabilitate, descoperiri gastronomice şi locuri frumoase, care nu te uşurează de bani ca-n România, oameni primitori, oraşe care-ţi lasă nostalgii la plecare. Surprize, adică, şi pentru unii, şi pentru alţii, riscant de transformat în singurele adevăruri despre un loc, cam la fel de riscante ca şi certitudinea că, dacă locuieşti în centrul Bucureştiului, vecinii tăi sînt cu toţii nişte amabili.

Tryavna nu e neapărat pe ruta bătută de români, şi e drept că n-am făcut călătoria cu maşina: ajungi uşor cu trenul din Veliko Tîrnovo, de care stă la o aruncătură de băţ, sau din Gabrovo, plus că e legată cum trebuie de toate oraşele mari din ţară, iar trenurile au întîrzieri decente, şi nu obligatorii. E într-o vale din Balcanii Centrali şi e un orăşel cît o Sighişoară, unul care, deşi discret, e obişnuit cu turiştii. Nu plăteşti nimic în plus faţă de ce ai cheltui în România, doar că e genul de loc care nu încurajează astfel de comparaţii pentru că-ţi oferă altceva. Cel mai preţios lucru e sentimentul intimităţii, pe care-l ai cînd vezi specificul închis şi preţios al fiecărei cămăruţe transformate în expoziţie, al micilor magazine unde-şi vînd meşteşugarii mărgelele, icoanele şi brăţăruşele de piele, sau al restaurantelor în care, indiferent de dimensiune şi de hram, nu se vorbeşte tare.

Sigur că se şi petrece – se vede pe feţele oamenilor că le place, şi te prinzi din lista de ţuici şi rachiuri, care poate să măsoare chiar două pagini din meniu. Dar ritmul în care respiră Tryavna, aşezată cuminte între munţi, e de organism cameleonic, atent la ce e şi la ce are de oferit, şi mai ales la o ordine proprie, netulburată de şiretlicuri ieftine de consum rapid. Nu s-a transformat încă într-un orăşel de turtă dulce, uşor de prins într-un magnet de frigider, chiar dacă oamenii s-au prins că butaforia din lemn şi inserturile din recuzita unui Ev Mediu inventat în altă parte aduc mai mulţi muşterii avizi de „ceva original“. E un loc cu o istorie în care îţi vine să intri, poate chiar printr-o nouă carte citită în tren, la întoarcere, alta decît ghidul Lonely Planet, şi unul despre care le-ai vorbi prietenilor, chiar cu riscul unui neîncrezător „mă rog...“, ca replică.

Alina Purcaru este jurnalistă.

Foto: Marius Chivu.