Mi-am adus aminte de o carte. Și cartea asta este printre cele 101 cărți ale mele de citit într-o viață românească. Ce-i cu cartea asta? Să privim ce se mînca pînă la această carte. Sărăcia de după 1989 nu a dat șanse mari hranei. Înainte de acest moment, în afara unor bunici și mame tot mai puține, păstrătoare de practică culinară, nu avem decît un haos, o prosteală dată de supraviețuirea feroce. Carne de puneai în gură prin București, ori stăteai la cozi interminabile, ori aveai o relație la măcelărie, ori o rudă binevoitoare îți tăia un purcel. Greu – iar de cartof și fasole îți mirosea gura, că erau singurele mai ușor de găsit pe piață. Pe scurt, incultura supraviețuirii era la mare preț în România. După 1989, avem multe drame. Mai nimeni, de exemplu, nu dădea o șansă roșiei românești. Piața era dominată de speculanți, iar țăranul a început să pună sămînță olandeză de roșii și să picure îngrășămînt toxic pentru eficiență. Haos, din nou. Intrarea McDo pe piață a simplificat existența multora. Era noutate, era ca la cantină. Nu-ți trebuie mare lucru. Puține cîrciumi nu te otrăveau. Așa a apărut, parcă din sine, Radu Anton Roman cu cartea sa, apoi, cu emisiunea. Era și uriaș ca om, și cu vocea voluptuoasă. Așa că a impus. El nu a făcut mare lucru, dar a făcut un gest esențial. A luat rețete vechi, le-a preparat, le-a mîncat și le-a comentat în stilul lui, punînd împreună mîncarea, băutura și șederea cu sinele la masă. A dat demnitate mîncatului. Ceea ce, pînă la el, era pe furiș. Cîți vorbeam de mîncat, mîncare, în viața noastră, în gura mare?