Boyhood e filmul lui Richard Linklater pentru care Patricia Arquette a luat Oscarul (rol feminin secundar), cu Ellar Coltrane, Lorelei Linklater şi Ethan Hawke, filmat în timp real (12 ani). L-am revăzut şi continuă să mă răvăşească. Ştiu că „răvăşirea“ e departe de a fi un criteriu estetic... Dar nu e doar atît. Filmul are un farmec aparte, domol şi introspectiv, care mă face să nu-l pot trece uşor cu vederea.  
 
Încă din primele scene se conturează atît personajul lui Mason (Ellar Coltrane), băiatul de 5-6 ani, care abia începe şcoala, cît şi cel al mamei lui, Olivia (Patricia Arquette), precum şi relaţia dintre ei. Mason apare, pentru prima dată, întins pe spate, pe iarbă, şi privind cerul. După care mama intră-n scenă. Intră-n scenă la propriu, mergînd destul de încet şi legănat: sexy, ai spune la prima vedere. Dar şi foarte potrivită în rolul ei matern. Din dialogurile ei cu Mason reiese cu claritate acest lucru: ştie cum să comunice cu copiii ei, să le înţeleagă „limba“, să fie prietenă şi, în acelaşi timp, autoritară firesc, fără eforturi de impunere.  
 
Felul în care personajul mamei se îndreaptă, hotărît, dar tărăgănat, spre cel al fiului, e definitoriu pentru mersul şi ritmul filmului în general. Filmul are un calm – al desfăşurării acţiunii şi al replicilor – care se menţine chiar şi în timpul scenelor agresive. Ideea e, probabil, că lucrurile se petrec în ritmul vieţii, un ritm cumva detaşat şi obiectiv, al trecerii – indiferent dacă e vorba de evenimente bune sau rele.  
 
Un alt motiv al trecerii calme poate fi şi fapul că întreaga poveste e văzută prin ochii lui Mason, care e o fire contemplativă – pe de o parte. Pe de alta, e un rebel – dar nu unul agresiv, ci care nu se supune regulilor şi... o ţine pe-a lui, într-un mod serios, dar personal. 
 
Un alt personaj e Sam, sora mai mare a lui Mason din film, interpretată de fiica regizorului, Lorelei Linklater: mai directă, mai histrionică, dar nu neplăcută. De altfel, atît Mason, cît şi Sam sînt ceea ce noi am numi, simplist, „copii buni“: deşi îşi au independenţa şi punctele lor de vedere, fac totuşi ce li se spune, şi trec prin etapele normale (după standarde comune, desigur...) ale fiecărei epoci. Au o copilărie tipică mai curînd pentru generaţia părinţilor, decît a lor: una în care aleargă, se plimbă cu bicicleta, îşi petrec suficient timp afară. Ceea ce nu-i împiedică să fie în pas cu modele epocii, precum Harry Potter (ai cărui fani sînt), Twilight – şi fenomenul emo – (pe care, după cum reiese dintr-o discuţie, nu îl apreciază). Discuţii se poartă şi despre Facebook şi dependenţa de micile veşti inutile primite pe net – pe care Mason le dispreţuieşte.  
 
Filmul încearcă să contureze, discret, dacă nu radiografii, măcar instantanee ale epocilor pe care le străbat personajele, de la războiul din Irak, la alegerea lui Obama. Sînt observate, prin intermediul diverselor personaje episodice, mai multe Americi: una boemă, a muzicienilor country rock din care făcea parte tatăl lui Mason; alta tradiţionalistă, conservatoare, a părinţilor celei de-a doua soţii a aceluiaşi tată, pentru care două sînt însemnele principale: Biblia şi puşca.  
 
Personajul tatălui (Ethan Hawke) este, de altfel, cel în mişcare, care face legătura între mai multe lumi. Introdus, iniţial, ca o figură antipatică, el se impune şi creşte ca personaj pozitiv, care-şi înţelege copiii şi e alături de ei cît de mult poate. Singura lui tară pare a fi maturizarea mai înceată... Tatăl biologic este prezentat drept mult mai normal decît toţi viitorii soţi ai mamei, care au două hibe fundamentale: sînt (devin) alcoolici şi suferă de un exces de autoritate prost înţeleasă.  
 
Personajul cel mai interesant din generaţia părinţilor rămîne, însă, cel al mamei, care „reuşeşte“ în viaţă, deşi porneşte ca single mother cu doi copii mici, şi care rămîne o mamă bună, fără să fie excesiv de autoritară, dar nici iresponsabilă sau prea permisivă.  
 
Filmul se termină inspirat – înălţător (din perspectiva copiilor), dar şi cutremurător (din cea a mamei, pentru că tatăl o ia de la început cu o nouă familie) – cu momentul desprinderii copiilor – şi al unui final al drumului iniţiatic –, care pleacă la colegiu.