Sfîrşit de an într-un service al unui concesionar de automobile montréalez. Prima zăpadă, venită cu întîrziere, mi-a reamintit că nu am pus pneurile de iarnă la maşină. Depășisem deja data limită legală prevăzută pentru această operație, ultranecesară în condițiile iernilor de aici. Se mai întîmplă, nu e un capăt de lume.  Un telefon urgent şi sînt programat în ultima zi lucrătoare a anului. Tot e bine, mi-am zis, nu cred să mai aştept la cozi interminabile. M-am înşelat. Sala de recepţie a companiei era ticsită de clienţi cu tot soiul de probleme. Cu toţii, ca şi mine, lăsaseră totul pentru ultima zi a anului.
Trag un număr de ordine şi mă aşez la coadă în spatele unei doamne agitate, care răsfoia, asemeni unui prestidigitator, un teanc de documente, vorbind singură, vizibil nemulţumită, pregătindu-şi, poate, speech-ul. O problemă minoră, ca a mea, nu are nevoie de scenariu şi regie. În faţa unui monitor, un bărbat într-o ţinută impecabilă, costum, cravată asortată, batistă în buzunarul de sus al hainei, părea mai degrabă un înalt funcţionar de la o bancă internaţională decît un biet funcţionar eşuat în spatele unui comptoir al unei modeste companii. Ce m-a izbit la prima vedere era zîmbetul cu care plecau toţi cei care treceau prin faţa lui. La o asemenea ţinută de gală, bănuiam un om lipsit de umor. Eroare!
„Mă numesc Jean-Marc, cu ce vă pot fi de folos?“ La întrebarea tipică în asemenea ocazii, îi spun, la rîndu-mi, numele şi scopul vizitei. Mă informează că schimbarea pneurilor va dura aproximativ o jumătate de oră. Îl rog să-i spună mecanicului că am pus în portbagajul maşinii patru saci de plastic în care doresc să pună pneurile de vară. După ce îi prezint documentele maşinii, îi dau cheia şi iau loc pe un scaun, frunzărind mulţimea de ziare şi pliante ce se aflau pe o măsuţă alăturată. L-am urmărit de cîteva ori, abandonînd lectura. Pentru fiecare client avea o glumă, o vorbă de duh. Am dedus asta după mimica destinsă a clienţilor cărora le oferea serviciile. Nu de puţine ori, rîsetele spărgeau liniştea sălii. Şi mai era ceva ce îmi scăpase la prima vedere: vreo duzină de funcţionari, aşezaţi în spatele unor birouri doldora de hîrtii, trăgeau cu urechea la show-ul lui Jean-Marc. Ştiau ei ce ştiau!
Surprinzător de punctual, după o jumătate de oră mă aud strigat de Jean-Marc. „Maşina dumneavoastră este gata de drum, pneurile au fost schimbate, reglajele aferente au fost făcute. A intervenit însă o mică problemă: mecanicul a aruncat din greşeală vechile roţi la gunoi.“ „Nu se poate“, i-am răspuns aproape tremurînd. Nu făcusem cu ele decît cîteva mii de kilometri, am început a mă văicări. „În cazul ăsta, va trebui să-mi daţi altele noi, dumneavoastră sînteţi responsabil, v-am spus de la început că am patru saci în portbagaj.  Da, dar ştiţi, se mai întîmplă, îmi spune cu o voce blajină Jean-Marc. „Se întîmplă, plătiți“, i-am tăiat-o scurt. Cei din sală şi cei de la birourile din spatele comptoir-ului au început mai întîi să zîmbească, apoi să rîdă, privindu-mă compătimitor. A fost o glumă, o drege, pneurile de vară sînt în sacii pe care i-ați adus şi se află în portbagaj, aşa cum ați dorit. Mi s-a luat o piatră de pe inimă, dar regretam amarnic lipsa mea de umor, luînd de bună gluma. Oricum, muşcasem din momeală.
Trec la cuier să-mi iau haina, cînd un personaj ce părea foarte important, cel puţin după alaiul care îl însoţea, intră în sala de recepţie, îndreptîndu-se spre încăperea unde se aflau birourile. Ca la o comandă misterioasă, toţi s-au ridicat în picioare, inclusiv Jean-Marc, bineînţeles, care, sfios, cu mîinile lipite de corp, părea a face parte dintr-o gardă militară ce da onorul unui mare şef de stat sosit pe un aeroport. Ai şi tu naşul tău, mi-am zis în gînd. Le Grand Boss, pentru că el era personajul important, trecea pe la fiecare, strîngîndu-i mîna şi urîndu-i tradiţionalul „Bonne Année“!. Linişte mormîntală, clienţii privind şi ei curioşi acest ceremonial insolit. Jean-Marc părea că nici nu mai respiră de emoţie, vizita părînd neanunţată. După ce Le Grand Boss îi strînge şi lui mîna, urîndu-i cele cuvenite, rămîne ca o statuie. A sosit momentul să-i dau replica. Strig cît pot de tare, aşa, ca să mă audă toţi: „Jean-Marc, acum cîteva minute mi-ai spus că tu eşti Le Grand Boss în această companie!“. Stupoare. Se uită unii la alţii, cu toţii la personajul important venit în vizită, care, începînd să rîdă, dă tonul. Hohote de rîs inundă sala. Adevăratul Le Grand Boss se îndreaptă spre mine, întinzîndu-mi mîna peste comptoir și urîndu-mi „Bonne Année!“ În hărmălaia stîrnită de replica mea îl văd pe prietenul Jean-Marc pendulînd arătătorul spre mine, în semn de „Mai vii tu pe-aici…“.
 
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.