Una dintre cele mai puternice vorbe auzite cu săptămîni în urmă, dar cu putere în săptămîni viitoare, este una venită de la Adrian Darabană. Hai la micul dejun! Acesta este îndemnul şi, uite, astăzi, lunea unui februarie capricios mi-a trezit patima. Cum, Adi, la micul dejun? Noi doi şi un Viorel am stins nişte stele pe cer în dimineţi de singurătate împreună şi tu mă chemi la micul dejun? Păi, ce este ăla micul dejun pentru noi, care n-am ştiut în viaţa noastră decît de murătură, potroacă sau cum s-o luăm de la capăt? – te întreb astăzi. Da, după săptămîni de zile, şi cred acum că micul dejun făcut de noi, cei care n-am luat mic dejun decît rar, este unul al tandreţei infinite pentru cei care îl iau zilnic. Nu există mic dejun mai bun pe lumea asta decît acela servit cu mîna care tocmai a stins lumînările nopţii, care are în privire şi în ochi lupta cruntă cu o noapte pe care o începi fără să ştii, o duci la cap cu greu şi de care te destrami cu regretul că s-a dus. Acesta este micul meu dejun la Greenhours-ul lui Adi. Omleta aceea cît norii pufoşi de la apus, pîinicile cît toate havanezele din reveriile noastre, salatele precum călătoriile pe care nu le vom face niciodată, dar mai gravide de plăsmuiri decît oceanele. Ce să spun? Adi este acolo şi vă veţi simţi în siguranţă. Or, cred eu că micul dejun, după atîtea necunoscute, somn, vis, noapte, este tot ce vă trebuie. Adi ştie să vă preţuiască dimineţile, fiindcă ştie ce-i noaptea. Ştie ce-i hrana de-o zi, cînd noaptea este încă în ochii voştri, ţigara în colţul gurii şi, egoişti, credeţi că doar cafeaua vă trezeşte. Nu, la începutul zilei este micul dejun Greenhours, nu?