Mulți dintre semenii noștri, cei care au o muncă de birou, se duc zilnic într-un loc numit „serviciu“, unde se așază într-un colț al lor și-și fac treaba, care o fi ea. Fie că sînt într-o încăpere separată, fie într-o hală cu destui alții, au un loc fix unde lucrează.

Mie chestia asta cu locul fix mi s-a părut mereu sufocantă și lipsită de poezie. (Știu, viața reală e mai mereu sufocantă și lipsită de poezie – asta dacă nu te străduiești să găsești în ea poezia și „strălucirea“ cînd te-aștepți mai puțin.) E adevărat, la mine acasă, m-am străduit să am mereu biroul meu. Birou care s-a dovedit a fi mai mult decît o simplă mobilă, care a devenit un colț tot mai mare din încăperea în care stau. Tot adăugîndu-se, în timp, lucruri și stări în jurul lui, s-a transformat mai curînd într-un bastion și într-o vizuină. Întîi s-au așezat, cuminți, pe el și în jurul lui cărți pe care urma să le citesc, din diverse domenii: unele despre iubire, altele despre lumea în care trăim, încă o categorie despre căi spirituale la îndemînă. Întîi noi și strălucitoare, în teancuri ordonate și apetisante, care te-ndemnau să le iei de acolo și să dai iama prin ele în căutare de adevăruri, rezolvări și inspirații. Apoi, în timp, mai crîmpoțite, mai dezordonate și mai prăfuite, cu teancurile tot mai neregulate. Unele ușor smotocite, altele uitate în încremenirea lor, din lipsă de timp.

Printre ele, multe obiecte mici, de genul îngeri, pisici, creioane, pixuri și, mai ales, poze de familie. Cele mai multe cu valoare sentimentală, mai toate primite de la cineva care, într-un anumit moment al vieții, a însemnat ceva pentru tine. Și ele pierdute printre teancurile de cărți, cu o patină a vremii pe ele. Multe aducînd aminte de oameni dragi care nu mai sînt sau care sînt departe. Toate adunate într-un fel de orășel stil Lego, dar cu o tentă de derizoriu și de horror: o lume precum cea în care s-a întors prințul din „Tinerețe fără bătrînețe“, dar cu care trăiești tot timpul. Aducîndu-ți aminte și de clipele de plutire, dar și de cele de ratare. Toate înălțîndu-se în teancuri pe sub privirea ta cînd critică, cînd duioasă, ajungîndu-ți aproape de vîrful nasului.

Ca să nu ajungi ca Miss Havisham din Marile speranțe, alternezi biroul ăsta al neuitării și cu celălalt, cel mobil (precum urna). Pe vremuri, cînd făceam mai multe reportaje, (îmi) spuneam că biroul meu e strada. Poate că n-am fost niciodată un mare reporter, nu s-a văzut destul ce am trăit genuin, știu, în ce am scris: bucuria observației lumii în detaliile ei aparent mici, dar, de fapt, esențiale. Numai fiind un fel de Forrest Gump cu pas mai tihnit, dar și cu un ochi alert poți fi un reporter bun, cred. Și îți mai trebuie ceva, cel puțin din punctul meu de vedere: o iubire necondiționată (vine vorba) față de oameni, fie că sînt frumoși sau urîți, ai străzii sau VIP-uri (ce-o mai fi însemnînd, de fapt, asta). O privire în nici un caz critică și nici doar indulgentă asupra celorlalți: curioasă, da, dar și afectivă, în sensul că îi observi pe cei din jur, dar cu drag. Te bucuri de ei și de gesturile lor, le înțelegi chiar și aberațiile și încerci să le explici.

Dacă tu înaintezi, cu biroul tău mobil, simbolic sau nu, într-o frumoasă zi de toamnă (dar și într-una mohorîtă de iarnă), printre oameni dintr-un cartier într-altul, atent în jur și deschis, sigur ți se ivește ceva ce merită consemnat. Întreaga existență, dacă ai un ochi din ăsta, e subiect de reportaj, niciodată nu se termină, niciodată nu e plictisitor și niciodată în același registru: poate fi poetic, dacă te fofilezi printre frunzele de toamnă odată cu razele soarelui; picant, dacă urmărești discuțiile halucinante dintre cîțiva semeni așteptînd autobuzul; social – dacă adăști în spatele unui cerșetor sau al unui copil al străzii și le asculți povestea; pitoresc – dacă te plasezi în apropierea unei case vechi și neconvenționale în curtea căreia crește un copac învăluitor etc.

Ideea e că, tot înaintînd așa, nu te plictisești nicicînd. Nu trebuie să a-jungi foarte departe. E suficient să faci exercițiul ăsta de la Piața Traian la Parcul Tineretului în fiecare zi, cu ochii cît cepele și simțurile treze, și sigur vei afla ceva nou, vei avea o experiență, cît de mică.

Dacă vrei să o și valorifici, asta e altă poveste. E mult și așa, să poți trăi experiențe, să observi la un alt nivel oamenii, casele, pomii, animalele și întîmplările din jurul tău. Pentru ca apoi, cînd te întorci, după o zi de privit, simțit și alergat, de la biroul tău mobil la cel fix, să te poți așeza în scaunul super-bătucit de la bunicul tău, cu perna cîrpită de el acum vreo 40 de ani, și să cugeți la cele de prin drumurile tale. Să le treci în revistă, domol, ca apoi să le înțelegi, cît te duc pe tine mintea și inima. Iar în cele din urmă, odată digerate, să le adaugi ca pe o nouă glazură la straturile reale sau imaginare ce alcătuiesc teancurile de pe biroul tău fix.