Oficial, belgienii se mîndresc cu faptul că sînt capitala Europei, centrul Europei sau – un motiv de mîndrie mai vechi decît existenţa Uniunii Europene şi a instituţiilor sale – o punte între latura latină şi cea germanică a continentului. Faptul că flamando-olandezii şi franco-valonii au reuşit să trăiască peste un secol împreună, în relativă armonie, a fost dat deseori ca al doilea exemplu european, după Elveţia, de convieţuire întru civilizaţie şi prosperitate. Zăpezile de altădată s-au topit însă. Tribulaţiile belgiene dau măsura dificultăţii unei construcţii europene funcţionale: Cum putem trăi împreună, păstrîndu-ne identitatea şi cultura proprie, rămîne întrebarea la care atît capitala, cît şi periferia – întregul continent – trebuie să găsească un răspuns în viitor. 

Versiunea flamandă 

Mechelen (sau Malines, depinde de perspectiva lingvistică), într-o zi însorită de septembrie. Un oraş splendid, cu arhitectură gotică şi barocă, în partea flamando-olandeză a ţării. Nici că se poate imagina un loc mai liniştit, curat, idilic: terasele sînt înţesate de turişti şi localnici deopotrivă, la chioşcurile cu gofre de toate tipurile s-au format cozi (să mergi în Belgia şi să nu mănînci măcar o gofră este, se pare, din punctul de vedere al turiştilor, ca şi cînd te-ai duce la Paris şi n-ai vedea Turnul Eiffel), vaporaşele au început să se plimbe pe canalele din centrul oraşului (un peisaj citadin asemănător cu acela din Amsterdam, un fel de marcă a olandezilor oriunde au pus piciorul, de la Jakarta la Göteborg). În centrul oraşului, între clădirea primăriei veche de şase secole şi Catedrala Sint-Rombout, tronează, la vedere, filiala din Mechelen a Vlaams Belang: semn că partidul secesionist pro-flamand, anti-european şi anti-imigraţie are destui aderenţi prin zonă. În ciuda peisajului senin, de tablou flamand, întîlneşti peste tot semne că te afli într-o zonă de turbulenţă istorică. La intrarea în Catedrala Sint-Rombout, vizitatorii sînt întîmpinaţi nu numai de o pictură uriaşă a lui Van Dyck, ci şi de o expoziţie cu o poveste aparte. În 1798, spune povestea, profitînd de haosul care a urmat Revoluţiei Franceze, flamanzii s-au revoltat împotriva ocupaţiei galice. Evenimentul avea să fie numit Boerenkrijg sau „războiul ţăranilor“. În urma revoltei, 41 de ţărani vor fi executaţi de trupele franceze chiar lîngă turnul catedralei, iar trupurile lor, înmormîntate în secret, n-au mai fost găsite, în ciuda faptului că locul tragediei s-a transformat într-unul de pelerinaj pentru fermierii flamanzi din împrejurimi. Pînă în 2010, cînd, în urma unor excavaţii în centrul Mechelen-ului, a fost descoperită o groapă comună cu 41 de trupuri. Verdictul arheologilor, după numeroase verificări şi teste: ţăranii-eroi – în ochii flamanzilor – au fost găsiţi. Acum, fragmente de schelete, haine, nasturi sînt expuse în catedrală, spre aducere-aminte. Astfel de episoade istorice dureroase (şi sînt cu duiumul) pun mai mult foc pe paiele deja parţial aprinse ale animozităţii franco-flamande. Ele nu pot fi însă evitate: stă în firea omenească să nu uite cu una-două trecutul, chiar atunci cînd privirile sînt aţintite spre viitor.   

Astfel că, în 2010, Nieuw Vlaamse-Alliantie (cunoscut sub prescurtarea N-VA), partid patriotic flamand fondat în 2010, a obţinut 28% la alegerile din Flandra şi 17% la nivel naţional, clasîndu-se astfel pe primul loc în confruntarea electorală: întîiul partid belgian fără continuitate istorică şi tradiţie care cîştigă alegerile. Iar non-revoluţionarul şi pro-europeanul N-VA reprezintă aripa moderată a naţionalismului flamand: la o distanţă apreciabilă, dar cu un număr în creştere de aderenţi, îi suflă în ceafă Vlaams Belang, varianta anti-Bruxelles, anti-străini, pur şi dur naţionalistă a scenei politice din Flandra. Peste toate acestea, haosul din ultimul an al politicii belgiene a făcut ca această ţară să deţină în prezent recordul mondial în privinţa absenţei unui guvern oficial, record deţinut anterior de Irakul sfîşiat de război. Pur şi simplu, în Belgia a devenit aproape imposibil să formezi o coaliţie guvernamentală capabilă să funcţioneze. Mucaliţii sînt însă de părere că ţara merge ceva mai bine fără un executiv stabil şi că acesta e, probabil, unul dintre motivele pentru care nu s-a ajuns încă la secesiune. 

Versiunea valonă. Şi nu numai 

„Se poartă de parcă noi sîntem vinovaţi pentru toate problemele care apar în ţara asta. E criză economică, au găsit vinovaţii: francezii. Rămîn fără servicii: francezii. Le cresc taxele: păi, sigur, plătim pentru leneşii ăia de francezi. Sînt convins că dacă mîine s-ar abate un uragan asupra Belgiei, tot noi am fi responsabili. Mai bine ne despărţim civilizat şi terminăm odată cu tot bîlciul ăsta. Oricum, ei cred că fără noi ar curge lapte şi miere în Flandra. Să-i lăsăm să vadă cum este. Şi cînd te gîndeşti că sîntem împreună doar formal, au toată independenţa pe care au cerut-o, dar simplul fapt că trăim în aceeaşi ţară e prea mult pentru ei. Sînt curios pe cine vor mai da vina după despărţire, cînd laptele şi mierea la care visează n-or să vină în valuri peste ei. Dacă nu mai sînt francezii, cine o să fie ţapul ispăşitor?“ Nicholas, student valon, îşi spune păsul într-un restaurant din mult mai cosmopolitul şi vorbitorul de franceză Bruxelles. Vorbeşte cam ca un soţ aflat în pragul  divorţului, cerut ultimativ de soţia care vrea libertate: las-o, o să vadă ea.  

Flamanzii din Bruxelles, în minoritate, gîndesc destul de diferit faţă de co-etnicii lor din nord. Ca elevii de la un liceu de limbă olandeză care sărbătoresc începerea anului şcolar lîngă Manneken Pis, cîntînd în gura mare cîntece populare franţuzeşti. Sau ca rapperul cu nume flamand care cîntă pe stradă, lîngă gara centrală din capitala belgiană, alternînd versurile în franceză cu cele flamande. Categoric, aici nu rişti să întrebi ceva în franceză şi să ţi se răspundă ritos, deşi ai fost înţeles –  „Vlaams or English, I don’t speak French“. În Bruxelles, măcar de faţadă, şi valonii, şi flamanzii se străduiesc să fie belgieni. 

Cînd te îndepărtezi de capitală, începi să auzi eternele clişee existente oriunde se află state cu aceeaşi situaţie etnică, din Catalonia în Québec. Noi sîntem ordonaţi, harnici şi ţinem ţara în spate cu taxele noastre; ei sînt nişte leneşi care, fără noi, ar muri de foame. Sau, de partea cealaltă: noi sîntem sofisticaţi, ei – nişte neciopliţi; singurul lucru care dă un lustru acestei ţări este influenţa culturii franceze. „Nu există oameni mai aroganţi decît francezii: se poartă de parcă ei ne-ar fi învăţat să mîncăm cu furculiţa. Aţi întîlnit vreodată pe cineva care să-i suporte pe francezi? Ei bine, noi sîntem siliţi să trăim cu ei zi de zi“ (controlor de tren, pe drumul spre Antwerp). „Mda, să le oferim independenţa, să vedem cu ce rămîn fără moştenirea franceză?! Ce vor arăta ei lumii? Doar bocancii de lemn, probabil, fiindcă ăştia de la noi nici lalele nu s-au învrednicit să cultive. Vedeţi, asta se întîmplă cînd vrei să formezi un stat modern cu nişte ţărani“ (vînzător valon de suveniruri, în Charleroi). 

Amuzant este şi faptul că, deşi printre flamanzi şi valoni poţi să întîlneşti cele mai înflăcărate exemplare de patrioţi olandezi, respectiv francezi, iubirea lor fierbinte rămîne nerăsplătită, ba chiar e dispreţuită. În general, olandezii şi francezii din ţările-centru îi privesc de sus: cam cum ne uităm noi la basarabeni sau maghiarii din Ungaria, la secui. 

„Şi noi, belgienii?“ 

A devenit deja clasic bancul cu regimentul belgian în care sergentul le ordonă soldaţilor „flamanzii la dreapta, valonii la stînga“, iar unicul evreu din echipă întreabă, dezorientat şi nedumerit: „şi noi, belgienii?“. Probabil cel care a născocit cunoscuta anecdotă nu a bănuit că întrebarea va deveni, în timp, cît se poate de serioasă. 

Deşi N-VA a devenit anul trecut prima formaţiune politică a ţării, merită reamintit că acest rezultat a fost posibil prin contribuţia a doar 28% dintre flamanzii care s-au prezentat la vot. Aşadar, există şi o majoritate tăcută: ca întotdeauna, prim-planul scenei este ocupat de cei care-şi vocalizează mai puternic părerile. „Eu cred în continuare că e o nebunie să împărţim ţara în două“ – spune Wouter, care are numai 26 de ani şi este fermier în satul flamand Sint-Katelijne-Waver. O localitate care pare construită din piese de Lego sau încarnarea unei cărţi poştale ilustrate, cum sînt mai toate prin partea locului: case cochete, garduri vii tăiate cu o precizie milimetrică, grădini cu flori de toate culorile şi păşuni străbătute de cai şi cirezi de vaci care păşesc cu greu, covîrşite de propria greutate. „Nu ştiu ce-aş putea obţine mai mult într-o posibilă Flandră, faţă de ce am în Belgia. Printre prietenii şi cunoştinţele mele, cei mai mulţi sînt împotriva scindării Belgiei şi cred că şi alţi flamanzi gîndesc astfel, mai ales tineri. Cei din generaţia mea nu sînt atît de pasionaţi de politică, independenţă şi alte lucruri de genul ăsta. Cred că generaţia părinţilor noştri face cel mai mare tapaj pe astfel de subiecte. Dacă ţara nu se scindează în următorul deceniu, problema va dispărea, după părerea mea, din lipsă de susţinători.“ 

În Belgia trăieşte, de asemenea, o importantă comunitate germană (germana este prezentă în multe inscripţii şi documente publice ca a treia limbă oficială a ţării) şi, un fenomen mult mai important, peste 20% dintre belgieni sînt imigranţi sau urmaşi ai imigranţilor care au venit în ţară după Al Doilea Război Mondial. Dintre aceştia, peste 900.000 sînt non-europeni, majoritatea aranbo-musulmani sau africani de toate religiile. Prezenţa lor a schimbat componenţa populaţiei, cum se poate vedea în mai toate oraşele vest-europene: femei cu capul acoperit de hijab, şalvari, haine viu colorate în stil african, sariuri indiene, fuste ţigăneşti. Probabil într-un viitor nu foarte îndepărtat ei sînt cei care vor întreba nedumeriţi, la comanda „flamanzii la dreapta, valonii la stînga“: „şi cu noi, belgienii, cum  rămîne?“.